Preoţia – un dar sacru

Stimaţi fraţi, ne-am adunat în această seară ca un corp puternic al preoţiei, atât aici, în Centrul de conferinţe, cât şi în locaţii din întreaga lume. Mă simt onorat de privilegiul pe care-l am de a vă vorbi. Mă rog ca inspiraţia Domnului să-mi inspire gândurile şi vorbele.

De-a lungul ultimelor câteva săptămâni, în timp ce mă gândeam la ce v-aş putea spune în această seară, m-am gândit în mod repetat la binecuvântarea pe care o avem de a fi deţinători ai sacrei preoţii a lui Dumnezeu. Când privim lumea ca un întreg, cu o populaţie de peste şase miliarde şi jumătate de locuitori, înţelegem faptul că noi reprezentăm un grup select, foarte mic. Noi, cei care deţinem preoţia, suntem, aşa cum apostolul Petru a spus „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească”.¹

Preşedintele Joseph F. Smith a definit preoţia ca fiind: „Puterea lui Dumnezeu delegată omului prin care omul poate să acţioneze pe pământ pentru salvarea familiei omeneşti… prin care [omul] poate să spună voia lui Dumnezeu ca şi cum îngerii ar fi aici rostind-o ei înşişi; prin care oamenii sunt împuterniciţi să lege pe pământ şi va fi legat în ceruri şi să dezlege pe pământ şi va fi dezlegat în ceruri”. Preşedintele Smith a adăugat: „[Preoţia] este sacră şi trebuie păstrată sacră de către oameni”.²

Stimaţi fraţi, preoţia este un dar care aduce cu sine nu numai binecuvântări speciale, ci şi responsabilităţi solemne. Avem responsabilitatea de a ne trăi viaţa astfel încât să fim mereu demni de preoţia pe care o deţinem. Trăim într-o perioadă în care suntem înconjuraţi de multe lucruri care sunt menite să ne ademenească pe căile care ne-ar putea conduce la propria noastră distrugere. Pentru a evita asemenea căi, avem nevoie de determinare şi de curaj.

Curajul contează. Am primit acest adevăr cu mulţi ani în urmă, într-o manieră animată şi dramatică. În acea perioadă de timp slujeam ca episcop. Sesiunea generală a conferinţei ţăruşului nostru se desfăşura în Assembly Hall din Piaţa Templului în oraşul Salt Lake. Preşedinţia ţăruşului nostru urma să fie reorganizată. Preoţia aaronică, inclusiv membrii episcopatelor, ofereau muzica pentru conferinţă. În timp ce terminam de cântat prima noastră selecţie, preşedintele Joseph Fielding Smith, invitatul conferinţei noastre, a mers la pupitru şi a citit, pentru susţinere, numele membrilor noii preşedinţii a ţăruşului. Apoi, a spus că Percy Fetzer, care devenea noul nostru preşedinte de ţăruş şi John Burt, care devenea primul consilier – fiecare dintre ei fiind consilieri în preşedinţia anterioară – fuseseră anunţaţi despre chemările lor înainte de începerea conferinţei. Totuşi, el a spus că eu, care fusesem chemat ca al doilea consilier în noua preşedinţie, nu fusesem anunţat anterior despre chemare şi am auzit prima dată despre aceasta în timp ce numele îmi fusese citit pentru votul de susţinere. Apoi, el a spus: „Dacă fratele Monson este dornic să accepte această chemare, noi am fi încântaţi să-l ascultăm acum”.

În timp ce stăteam la pupitru şi priveam lung marea de chipuri, mi-am amintit cântecul pe care tocmai îl interpretasem. Se referea la Cuvântul de înţelepciune şi se numea: „Ai curajul, băiatul meu, să spui nu”. Mi-am ales, în acea zi, ca subiect al acceptării chemării mele: „Ai curajul, băiatul meu, să spui da”. Chemarea de a avea curaj este auzită în mod constant de fiecare dintre noi – curajul de a rămâne fermi în convingerile noastre, curajul de a ne îndeplini responsabilităţile, curajul de a cinsti preoţia.

Oriunde mergem, preoţia vine cu noi. Stăm noi în „locuri sfinte”?³ Preşedintele J. Reuben Clark Jr., care a slujit timp de mulţi ani în calitate de consilier în Prima Preşedinţie, a spus: „Preoţia nu este ca un costum de haine pe care-l puteţi dezbrăca şi apoi, îmbrăca la loc. Depinzând de dumneavoastră, [aceasta este] o înzestrare nepieritoare”. El a continuat: „Dacă avem într-adevăr acea convingere… că nu putem lăsa [preoţia] deoparte şi că Dumnezeu ne va găsi vinovaţi dacă noi o [dezonorăm], acest lucru ne va conduce să facem multe lucruri bune, ne va conduce să mergem în multe locuri bune. Dacă, de fiecare dată când începem să ne îndepărtăm puţin de la calea cea dreaptă şi îngustă, ne vom aminti că: ‘Îmi aduc preoţia aici. Ar trebui?’, nu ne va lua mult timp să ne întoarcem pe calea cea dreaptă şi îngustă”.⁴

Preşedintele Spencer W. Kimball a spus: „Nu există limită la puterea preoţiei pe care o deţineţi. Limita apare în dumneavoastră dacă nu trăiţi în acord cu Spiritul Domnului şi dacă vă limitaţi singuri puterea pe care o exercitaţi”.⁵

Dragii mei fraţi în preoţie – de la cel mai tânăr la cel mai în vârstă – trăiţi dumneavoastră în acord cu ceea ce Domnul cere? Sunteţi demni să deţineţi preoţia lui Dumnezeu? Dacă nu sunteţi, luaţi decizia aici şi acum, adunaţi-vă curajul de care aveţi nevoie şi faceţi toate schimbările necesare pentru ca viaţa dumneavoastră să fie ceea ce trebuie să fie. Pentru a naviga în siguranţă pe mările vieţii muritoare, avem nevoie de îndrumarea Acelui Marinar veşnic – chiar de Marele Iehova. Dacă suntem în slujba Domnului, avem dreptul să primim ajutorul Domnului.

Am primit ajutorul Său de nenumărate ori de-a lungul vieţii mele. Spre sfârşitul celui de-al Doilea război mondial, am împlinit optsprezece ani şi am fost rânduit ca vârstnic – cu o săptămână de zile înainte de a pleca să slujesc în marina militară. Un membru din episcopatul episcopiei mele a venit la gară pentru a-şi lua rămas bun. Chiar înainte ca trenul să plece, mi-a pus în mână o carte pe care v-o arăt în această seară. Titlul său: Îndrumarul misionarului. Am râs şi am comentat: „Voi fi în marină – nu în misiune”. El a răspuns: „Ia-o oricum. Ţi-ar putea fi de folos”.

Şi a fost. În timpul instrucţiei de bază, comandantul companiei noastre ne-a instruit despre modul în care ne putem împacheta hainele cel mai bine într-un sac de marinar. Apoi, ne-a sfătuit: „Dacă aveţi vreun obiect tare, dreptunghic îl puteţi pune la fundul sacului, iar hainele voastre vor sta mult mai bine”. Mă gândeam: „Unde aş putea să găsesc un obiect tare, dreptunghic?” Dintr-o dată mi-am amintit tocmai de obiectul dreptunghic potrivit – Îndrumarul misionarului. Şi astfel, timp de douăsprezece săptămâni mi-a servit pe fundul sacului.

În noaptea premergătoare permisiei noastre de Crăciun, gândurile noastre erau, ca întotdeauna, acasă. Barăcile erau liniştite. Dintr-o dată am realizat faptul că amicul meu din patul alăturat – membru al Bisericii, Leland Merrill – gemea de durere. L-am întrebat: „Care-i problema, Merrill?”.

Mi-a răspuns: „Sunt bolnav. Sunt foarte bolnav”.

L-am sfătuit să meargă la dispensarul bazei, dar el mi-a răspuns ştiind că un asemenea lucru l-ar opri să meargă acasă de Crăciun. Apoi, i-am sugerat să nu facă zgomot pentru a nu trezi toată lumea din barăci.

Orele s-au lungit; gemetele lui s-au auzit mai tare. Apoi, fiind disperat, mi-a şoptit: „Monson, nu eşti tu vârstnic?”. Am recunoscut că sunt, după care el m-a rugat: „Dă-mi o binecuvântare”.

Am conştientizat puternic faptul că nu mai dădusem niciodată o binecuvântare. Nu primisem niciodată o astfel de binecuvântare; nu văzusem niciodată cum se dă o binecuvântare. M-am rugat la Dumnezeu pentru ajutor. Răspunsul a venit: „Caută la fundul sacului”. Astfel, la ora două dimineaţa, mi-am golit sacul pe punte. Apoi, în lumina nopţii, am luat acel obiect tare şi dreptunghic, Îndrumarul misionarului, şi am citit cum poate cineva să binecuvânteze un bolnav. Alături de o sută douăzeci de marinari curioşi care priveau, am început binecuvântarea. Înainte de a termina să-mi strâng echipamentul, Leland Merrill dormea ca un copil.

În dimineaţa următoare, zâmbind, Merrill s-a întors către mine şi a spus: „Monson, mă bucur că deţii preoţia!”. Bucuria lui a fost depăşită doar de recunoştinţa mea – recunoştinţă nu numai pentru preoţie, ci şi pentru faptul că eram demn să primesc ajutorul cerut într-un moment de nevoie profundă şi să exercit puterea preoţiei.

Dragi fraţi, Domnul şi Salvatorul nostru a spus: „Vino şi urmează-Mă”.⁶ Când acceptăm invitaţia Sa şi mergem pe urmele Sale, El ne va călăuzi.

În luna aprilie a anului 2000, am avut parte de o astfel de călăuzire. Am primit un telefon de la Rosa Salas Gifford, pe care nu o cunoşteam. Ea mi-a explicat că părinţii ei din Costa Rica se aflau în vizită la ea pentru câteva luni şi că înainte cu o săptămână de a mă suna, tatăl ei, Bernardo Agusto Salas, fusese diagnosticat că avea cancer la ficat. Ea mi-a spus că doctorii au anunţat familia că tatăl ei mai avea de trăit doar câteva zile. Cea mai mare dorinţă a tatălui ei, mi-a explicat ea, era să mă întâlnească înainte de a muri. Şi-a lăsat adresa şi m-a întrebat dacă puteam să merg la casa ei din oraşul Salt Lake pentru a-i face o vizită tatălui ei.

Din cauza întâlnirilor şi a responsabilităţilor, se făcuse destul de târziu când am plecat de la birou. În loc să merg direct acasă, am avut un sentiment puternic că trebuia să conduc mai departe spre sud şi să-l vizitez pe fratele Salas chiar în acea seară. Cu adresa în mână, am încercat să localizez reşedinţa. Din cauza traficului intens şi a luminii slabe, am trecut de locul în care trebuia s-o iau pentru a ajunge la casă. Nu puteam să văd nimic. Cu toate aceastea, nu am renunţat atât de uşor. Am condus în jurul străzii şi m-am întors. Tot nimic. Am încercat încă o dată şi nu am găsit nici un semn al acelei străzi. Începusem să cred că nu ar fi fost o problemă dacă m-aş fi întors acasă. Făcusem un gest galant însă fără succes în a găsi adresa. În loc să procedez astfel, am spus în linişte o rugăciune pentru a primi ajutor. Am primit inspiraţia că trebuia să vin din direcţia opusă. Am condus o anumită distanţă şi am întors maşina pentru a mă afla pe partea cealaltă a drumului. Mergând în această direcţie, traficul era mult mai bun. Pe măsură ce m-am apropiat încă o dată de locaţie, am putut să văd, prin lumina slabă, un indicator al străzii care fusese distrus – atârnând la marginea drumului – şi aproape invizibile, urmele acoperite de buruieni care conduceau la un mic bloc de apartamente şi la o singură casă, mică, situată la ceva distanţă de drumul principal. În timp ce conduceam către clădiri, o fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă albă mi-a făcut cu mâna, iar eu am ştiut atunci că am găsit familia.

Am fost invitat în casă, iar apoi în camera unde era întins fratele Salas. În jurul patului se aflau trei fiice şi un ginere, precum şi sora Salas. Toţi, cu excepţia ginerelui, erau din Costa Rica. Înfăţişarea fratelui Salas reflecta gravitatea stării sale. O cârpă umedă cu marginile uzate – nu un prosop sau o cârpă cu care se poate spăla corpul, ci o cârpă cu marginile uzate – se afla pe fruntea lui, reliefând situaţia economică modestă a familie.

Cu ajutorul câtorva îndemnuri, fratele Salas şi-a deschis ochii şi, în timp ce l-am luat de mână, un zâmbet palid i-a apărut pe buze. I-am spus: „Am venit să te văd”. Lacrimi au apărut în ochii săi şi în ai mei.

Am întrebat dacă se dorea o binecuvântare şi răspunsul unanim din partea membrilor familiei a fost afirmativ. Având în vedere faptul că ginerele nu deţinea preoţia, am început singur să-i dau o binecuvântare prin autoritatea preoţiei. Cuvintele păreau să curgă libere sub îndrumarea Spiritului Domnului. Am inclus cuvintele Salvatorului găsite în Doctrină şi legăminte, secţiunea 84, versetul 88: „Eu voi merge în faţa [ta]. Voi fi la dreapta [ta] şi la stânga [ta] şi Spiritul Meu va fi în inima [ta] şi îngerii Mei în jurul [tău] pentru a [te] susţine”. După binecuvântare, le-am spus câteva cuvinte de alinare membrilor familiei îndurerate. Am vorbit cu atenţie pentru ca ei să poată să-mi înţeleagă engleza. Iar apoi, cu capacitatea mea limitată de a vorbi spaniolă, le-am spus că-i iubesc şi că Tatăl nostru Ceresc îi va binecuvânta.

Am cerut Biblia familiei şi le-am direcţionat atenţia asupra celei de-a treia epistole a lui Ioan, la versetul 4: „Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr”. Le-am spus: „Aceasta este ceea ce soţul şi tatăl dumneavoastră doreşte ca dumneavoastră să ţineţi minte în timp ce el se pregăteşte să părăsească această existenţă muritoare”.

Cu lacrimile curgându-i pe obraji, dulcea soţie a fratelui Salas m-a întrebat apoi dacă doream să scriu referinţele celor două scripturi pe care le-am împărtăşit cu ei pentru ca familia să le poată citi din nou. Neavând nimic la îndemână pe care să fi putut scrie, sora Salas s-a întins către poşeta dânsei şi a scos o bucată de hârtie. În timp ce am luat-o de la ea, am remarcat faptul că era o chitanţă de zeciuială. Inima mea a fost emoţionată când am înţeles că, în ciuda situaţiei extrem de modeste în care membrii familiei trăiau, ei erau credincioşi în a-şi plăti zeciuiala.

După un tandru rămas bun, am fost condus până la maşină. În timp ce conduceam spre casă, am reflectat la spiritul special pe care-l simţisem. Am trăit, aşa cum am mai făcut-o de multe ori înainte, un sentiment de recunoştinţă pentru că Tatăl meu Ceresc răspunsese prin mine la rugăciunea unei alte persoane.

Dragii mei fraţi, să ne amintim întotdeauna de faptul că preoţia lui Dumnezeu, pe care noi o deţinem este un dar sacru care ne aduce nouă şi le aduce celor cărora le slujim binecuvântările cerului. Fie ca noi, indiferent de locul în care ne aflăm, să cinstim şi să protejăm această preoţie. Fie ca noi să fim mereu în slujba Domnului pentru ca să fim întotdeauna îndreptăţiţi să primim ajutorul Domnului.

Se duce un război pentru sufletele oamenilor – al dumneavoastră şi al meu. Acesta continuă fără întrerupere. Cuvântul Domnului vine ca sunetul unei trâmbiţe la dumneavoastră, la mine şi la deţinătorii preoţiei de pretutindeni. „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa”.⁷

Mă rog ca noi toţi să avem curajul să facem aşa, în numele lui Isus Hristos, amin.