Lucrurile despre care ştiu

Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, este o plăcere pentru mine să am ocazia de a vă vorbi. Vă mulţumesc fiecăruia dintre dumneavoastră pentru că v-aţi rugat pentru mine. Vă sunt profund recunoscător. În cei 49 de ani în care am slujit ca autoritate generală, am vorbit de peste 200 de ori în cadrul conferinţelor generale. Sunt acum în cel de-al 97-lea an al vieţii mele. Vântul bate şi eu mă simt ca şi ultima frunză din copac.

De fapt, sănătatea mea este destul de bună, în ciuda tuturor zvonurilor care spun contrariul. Doctori şi asistenţi pricepuţi mă menţin pe drumul cel bun. Unii dintre dumneavoastră s-ar putea să ajungă pe lumea cealaltă înaintea mea. Cu toate acestea, ţinând minte vârsta pe care o am, doresc să vă ofer mărturia mea despre adevărurile de bază ale acestei lucrări.

Vă mărturisesc faptul că nu ştiu totul, însă de unele lucruri sunt sigur. Despre lucrurile pe care le ştiu vă vorbesc în această dimineaţă.

Când împăratul Constantin a fost convertit la creştinism, el a devenit conştient de neînţelegerile dintre clerici în ceea ce priveşte caracteristica Dumnezeirii. Într-o încercare de a depăşi această problemă, el i-a adunat la Niceea, în anul 325, pe cei mai proeminenţi teologi şi clerici ai momentului. Fiecărui participant i s-a dat ocazia de a-şi afirma punctele de vedere. Controversa a devenit şi mai încinsă. După ce nicio definiţie nu a putut fi formulată, s-a făcut un compromis. A devenit cunoscut ca fiind Crezul de la Niceea, iar elementele sale de bază sunt recitate de către majoritatea creştinilor credincioşi.

Eu personal nu-l pot înţelege. Pentru mine, crezul este derutant.

Sunt profund recunoscător pentru faptul că noi, cei din această Biserică, nu ne bazăm pe nici o declaraţie concepută de vreun om în ceea ce priveşte caracteristica Dumnezeirii. Cunoaşterea noastră vine direct din experienţa personală a lui Joseph Smith care, copil fiind, a vorbit cu Dumnezeu, Tatăl Veşnic, şi cu Fiul Său Preaiubit, Domnul înviat. El a îngenuncheat în prezenţa Lor; el Le-a auzit vocile şi Le-a răspuns. Fiecare este o persoană distinctă. Nu-i de mirare că el i-a spus mamei sale că a învăţat faptul că biserica ei nu era adevărată. Şi astfel, una dintre marile doctrine globale ale acestei Biserici este credinţa noastră în Dumnezeu, Tatăl Veşnic. El este o fiinţă, reală şi individuală. El este marele Stăpân al universului, şi totuşi, El este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Săi.

Ne rugăm la El şi aceste rugăciuni sunt o conversaţie între Dumnezeu şi om. Sunt convins că El ne aude rugăciunile şi răspunde acestora. Eu nu pot să neg acest lucru. Am trecut prin prea multe situaţii ca urmare a răspunsurilor la rugăciuni.

Alma şi-a instruit fiul, Helaman, spunându-i: „Sfătuieşte-te cu Domnul în toate faptele tale, iar El te va îndrepta pe tine către bine; da, atunci când te culci noaptea, culcă-te în Domnul pentru ca El să poată să vegheze asupra ta în somnul tău; iar atunci când te scoli dimineaţa, lasă-ţi inima să fie plină de mulţumiri către Dumnezeu; şi dacă tu faci aceste lucruri, atunci vei fi înălţat în ultima zi” (Alma 37:37).

Al doilea mare lucru de care eu sunt sigur se bazează, de asemenea, pe viziunea profetului Joseph. Este acela că Isus trăieşte. El este Hristosul cel Viu. El este Iehova Vechiului Testament şi Mesia Noului Testament. Sub îndrumarea Tatălui Său, El este Creatorul pământului. Evanghelia după Ioan începe cu următoarele cuvinte remarcabile: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

El era la început cu Dumnezeu.

Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3).

Remarcaţi în mod deosebit acest ultim verset: „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”.

El a fost marele Creator. Degetul Său a fost acela care a scris poruncile pe Munte. El a fost acela care Şi-a părăsit curtea regală din înalturi şi a venit pe pământ, fiind născut în cele mai modeste condiţii. În timpul slujirii Sale scurte, El a vindecat bolnavii, i-a făcut pe orbi să vadă, a înviat morţii şi i-a certat pe cărturari şi pe farisei. El este singurul om perfect care a fost vreodată pe pământ. Toate acestea au făcut parte din planul Tatălui Său. În grădina Ghetsimani, El a suferit atât de mult încât El a transpirat picături de sânge în timp ce s-a rugat la Tatăl Său. Însă toate acestea au făcut parte din măreaţa Sa jertfă ispăşitoare. A fost luat de mulţime, a apărut în faţa lui Pilat în timp ce mulţimea cerea să fie omorât. El a cărat crucea, instrumentul morţii Sale. Pe Golgota, Şi-a dat viaţa, spunând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34).

Trupul Său a fost aşezat cu grijă în mormântul lui Iosif din Arimatea. Însă, după trei zile, în acea primă dimineaţă de Paşti, mormântul a fost golit. Maria Magdalena a vorbit cu El şi El a vorbit cu ea. El le-a apărut apostolilor Săi. A mers cu doi apostoli pe drumul către Emaus. Şi, ni se spune, că a fost văzut de alte încă 500 de persoane (vezi 1 Corinteni 15:6).

El a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10:16). Conform acestor cuvinte, El le-a apărut celor adunaţi în ţara Abundenţa din emisfera vestică. Acolo, El i-a învăţat pe oameni la fel cum i-a învăţat pe cei din lumea veche. Toate acestea sunt consemnate în detaliu în Cartea lui Mormon, care stă ca o a doua mărturie a divinităţii Domnului nostru.

Şi pentru a repeta, atât El cât şi Tatăl Său i-au apărut băiatului Joseph, Tatăl prezentându-L pe Fiu, spunând: „Acesta este Fiul Meu Iubit. Ascultă-L!” (Joseph Smith – Istorie 1:17).

Acum, următorul lucru de care sunt sigur şi despre care depun mărturie este ispăşirea Domnului Isus Hristos. Fără aceasta, viaţa nu are sens. Este cheia de boltă a existenţei noastre. Aceasta afirmă faptul că noi am trăit înainte de a ne fi născut în viaţa muritoare. Viaţa muritoare nu este decât un pas spre o existenţă mai glorioasă în viitor. Tristeţea morţii este alinată de promisiunea învierii. Nu ar exista Crăciunul dacă nu ar exista Paştele.

În continuare voi vorbi despre măreaţa certitudine care a venit odată cu restaurarea Evangheliei lui Isus Hristos. Este vorba despre restaurarea preoţiei sau a autorităţii dată omului de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Această preoţie cuprinde două diviziuni: cea mai mică, ştiută şi ca Preoţia aaronică, ce a fost restaurată prin mâinile lui Ioan Botezătorul. Cea mai mare diviziune a preoţiei, Preoţia lui Melhisedec, ce a fost restaurată prin mâinile lui Petru, Iacov şi Ioan.

Pentru a restaura Preoţia aaronică, Ioan Botezătorul, fiind o fiinţă înviată, şi-a aşezat mâinile pe capetele lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery şi a spus: „Vouă, tovarăşilor Mei în slujire, în numele lui Mesia, eu vă confer preoţia lui Aaron, care deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului prin scufundare pentru iertarea păcatelor” (D&L 13:1).

Preşedintele Wilford Woodruff, la vârsta sa înaintată, s-a adresat tinerilor băieţi din Biserică şi le-a spus: „Doresc să vă fac să înţelegeţi faptul că nu contează dacă un bărbat este preot sau apostol, cu condiţia ca el să-şi îndeplinească chemarea cu credinţă şi sârguinţă. Un preot deţine cheile slujirii îngerilor. Niciodată în viaţa mea, ca apostol, ca membru al Celor Şaptezeci sau ca vârstnic, nu am beneficiat de protecţia Domnului mai mult decât atunci când deţineam oficiul de preot” (în Millennial Star, 5 octombrie 1891, p. 629).

Preoţia lui Melhisedec sau Preoţia mai mare îi împuterniceşte pe bărbaţi să-şi aşeze mâinile pe capetele celorlalţi şi să dea binecuvântări. Ei îi binecuvântează pe cei bolnavi. Aşa cum Iacov a declarat în Noul Testament: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în numele Domnului” (Iacov 5:14).

Acum, în final, menţionez binecuvântările casei Domnului, care au venit datorită restaurării Evangheliei din vechime.

Aceste temple, al căror număr am făcut să crească foarte mult în ultimii ani, oferă binecuvântările pe care nu le-am primi nicăieri altundeva. Tot ceea ce se întâmplă în aceste case sacre au de-a face cu caracteristica veşnică a omului. Aici, soţii, soţiile şi copiii sunt pecetluiţi împreună ca familii pentru toată eternitatea. Căsătoria nu este „până când moartea vă va despărţi”. Este pentru totdeauna, dacă părţile implicate trăiesc demne de această binecuvântare. Cel mai remarcabil lucru dintre toate este autoritatea de a face în casa Domnului, muncă pentru cei morţi. Aici, sunt înfăptuite rânduieli în folosul celor morţi, care nu au avut ocazia să le primească în timpul vieţii.

De curând, mi s-a vorbit despre o femeie, o văduvă din Idaho Falls. De-a lungul a 15 ani, ea a făcut muncă pentru cei morţi în templul Idaho Falls din Idaho, oferind înzestrarea templului la 20.000 de persoane. Ea şi-a încheiat vineri cea de-a 20.000-a înzestrare şi s-a întors sâmbătă pentru a face încă cinci. A murit în următoarea săptămână.

Gândiţi-vă doar la ceea ce a făcut această femeie simplă. Ea a înfăptuit aceste înzestrări pentru cei morţi pentru un număr de oameni la fel de mare ca acela al oamenilor adunaţi în această dimineaţă în acest Centru de Conferinţe. Gândiţi-vă la primirea pe care trebuie s-o fi avut-o pe lumea cealaltă.

Acum, dragii mei fraţi şi dragele mele surori, aceasta este mărturia mea pe care o depun în mod solemn în faţa dumneavoastră.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, pe fiecare dintre dumneavoastră, sfinţi credincioşi din zilele din urmă. Mă rog cu umilinţă să aveţi pace şi dragoste în căminele dumneavoastră, credinţa şi rugăciunea să vă îndrume în tot ceea ce întreprindeţi în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.