Lecţiile pe care le-am învăţat din viaţă

De curând, am reflectat la multele experienţe minunate pe care le-am avut în viaţa mea. În timp ce îmi exprimam recunoştinţa faţă de Tatăl meu Ceresc pentru aceste minunate binecuvântări şi ocazii – am realizat, probabil mai mult decât oricând înainte, cât de decisivi au fost anii în care am crescut şi m-am dezvoltat.

Multe dintre cele mai importante şi schimbătoare momente din viaţa mea au avut loc în perioada când eram tânăr băiat. Lecţiile pe care le-am învăţat atunci mi-au format caracterul şi mi-au modelat destinul. Fără ele, aş fi un om foarte diferit şi m-aş afla în cu totul alt loc decât unde mă aflu astăzi.

În această seară, aş vrea să vă vorbesc, câteva minute, despre unele dintre aceste experienţe şi ce am învăţat din ele.

Nu voi uita niciodată un meci de fotbal american din liceu, jucat împotriva unei şcoli rivale. Jucam pe poziţia de fundaş de aripă şi sarcina mea era, fie să-l blochez pe înaintaşul echipei adverse, fie să încerc să obţin deschiderea, astfel încât jucătorul care arunca mingea să mi-o poată arunca.

Motivul pentru care îmi amintesc acest meci special atât de bine este deoarece corespondentul meu din echipa adversă – omul pe care trebuia să-l blochez – era un uriaş.

Nu eram chiar cel mai înalt atlet din lume. Dar cred că celălalt tip ar fi putut fi. Îmi amintesc că mă uitam în sus la el, gândindu-mă că, probabil, cântărea cât doi ca mine. Ţineţi minte, la vremea când jucam eu, nu aveam asemenea echipament de protecţie pe care îl au jucătorii de azi. Casca de protecţie era din piele şi nu aveam apărătoare pentru faţă.

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai serios realizam aceasta: dacă m-ar fi prins vreodată şi m-ar fi placat, aş fi putut să zac în spital pentru tot restul sezonului, în loc să joc cu echipa mea.

Din fericire pentru mine, eram rapid. Şi cea mai mare parte din prima jumătate a meciului am reuşit să-l evit.

Cu excepţia unei pase.

Jucătorul nostru mijlocaş s-a dat înapoi pentru a arunca mingea. Eram liber să primesc mingea. A aruncat mingea şi aceasta s-a îndreptat spre mine.

Singura problemă era că puteam să aud cum cineva foarte mare alerga în spatele meu. Într-un moment de luciditate, m-am gândit că, dacă prind mingea, exista posibilitatea reală să servesc masa printr-un tub, în spital. Dar mingea venea spre mine şi echipa mea depindea de mine. Aşa că, mi-am întins mâinile şi… în ultimul moment… m-am uitat în sus.

Uriaşul apărător era acolo.

Îmi amintesc mingea lovindu-mi mâinile. Îmi amintesc că mă luptam s-o ţin. Îmi amintesc sunetul făcut de mingea care cădea pe teren. După aceea, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, deoarece uriaşul m-a lovit aşa de tare că nu mai ştiam pe ce planetă mă aflam. Un lucru pe care mi l-am amintit cu certitudine, era o voce groasă pe care-o auzeam ca prin ceaţă: „Aşa păţesc cei care joacă împotriva noastră”.

William McKinley Oswald era antrenorul meu la fotbal american în liceu. Era un mare antrenor şi a avut o mare influenţă în viaţa mea. Dar cred că învăţase metodele prin care îşi motiva jucătorii de la un sergent din armată care îşi disciplina recruţii.

În acea zi, în discursul pe care ni l-a ţinut în pauza meciului, antrenorul Oswald a amintit întregii echipe despre pasa pe care o scăpasem. Apoi, arătând drept spre mine, a spus:„Cum ai putut face asta”?

Îl putea auzi tot stadionul.

„Vreau să ştiu de ce ai scăpat mingea”.

M-am bâlbâit un moment şi apoi am decis să-i spun adevărul. „Mi-am luat ochii de la minge”, am spus.

Antrenorul s-a uitat la mine şi a spus: „E adevărat, ţi-ai luat ochii de la minge. Niciodată să nu mai faci asta. Astfel de greşeli ne fac să pierdem meciul.”

L-am respectat pe antrenorul Oswald şi, în ciuda felului groaznic în care m-am simţit, m-am hotărât să fac ce-mi spunea antrenorul. Am jurat să nu-mi mai iau ochii de la minge niciodată, chiar dacă asta însemna să fiu aruncat până în Mongolia de către uriaşul aflat de cealaltă parte a liniei.

Ne-am întors înapoi pe teren şi am început a doua repriză. A fost un scor strâns şi, deşi echipa mea jucase bine, eram în urmă cu patru puncte în ultimul sfert al meciului.

Jucătorul mijlocaş a indicat că trebuia să primesc mingea. Am alergat înainte, din nou. Iarăşi, eram liber. Mingea venea către mine. Dar de data aceasta, uriaşul era în faţa mea, în poziţia perfectă de a intercepta pasa.

S-a întins după minge, dar ea a trecut printre mâinile lui. Am sărit foarte sus, neluându-mi ochii de la minge, am încercat s-o prind şi am culcat-o în teren, marcând 6 puncte pentru echipă.

Nu-mi amintesc prea multe despre sărbătorirea de după meci, dar îmi amintesc privirea de pe faţa antrenorului Oswald.

„Ai făcut un lucru bun ţinându-ţi ochii pe minge”, a spus el.

Cred că am zâmbit o săptămână.

Am cunoscut şi cunosc mulţi oameni mari, bărbaţi şi femei. Cu toate că au situaţii diferite, talente şi perspective diferite, toţi au aceasta în comun: lucrează sârguincios şi perseverent pentru a-şi atinge ţelurile. Este uşor să fi distrat şi să uiţi să te concentrezi asupra lucrurilor care sunt cele mai importante în viaţă. Am încercat să-mi amintesc lecţiile pe care le-am învăţat de la antrenorul Oswald şi să stabilesc prioritatea lucrurilor care sunt importante pentru mine, astfel încât să-mi pot ţine ochii aţintiţi pe lucrurile care contează cu adevărat.

Vă îndemn să vă examinaţi viaţa. Decideţi unde vă aflaţi şi ce trebuie să faceţi pentru a deveni felul de persoană care doriţi să fiţi. Stabiliţi-vă ţeluri inspirate, nobile şi drepte, care să vă aprindă imaginaţia şi să creeze emoţii în inima dumneavoastră. Apoi, rămâneţi concentraţi pe ele. Lucraţi cu perseverenţă pentru a le îndeplini.

„Dacă cineva lucrează cu încredere pentru a-şi îndeplini visurile”, a scris Henry David Thoreau, „şi se străduieşte să trăiască viaţa pe care şi-a imaginat-o, va obţine succesul la care, în mod normal, nu se aşteaptă.”¹

Cu alte cuvinte, nu vă luaţi niciodată ochii de la mingea dumneavoastră.

O altă lecţie pe care am învăţat-o pe terenul de fotbal american, a fost la baza unei grămezi formate de ceilalţi 10 jucători. Eram la meciul de campionat al conferinţei din Munţii Stâncoşi şi trebuia să fug cu mingea până la mijlocul terenului, printre toţi jucătorii aliniaţi în faţa noastră şi s-o culc în teren pentru a câştiga mai multe puncte decât cealaltă echipă. Am luat mingea şi am alergat spre jucătorii care se aflau în grămadă. Ştiam că eram aproape de linia de ţintă, dar nu ştiam cât de aproape. Deşi eram prins la baza grămezii, mi-am întins degetele 5 sau 6 cm şi am putut s-o simt. Linia de ţintă era la o depărtare de 5 cm.

În acel moment am fost tentat să împing mingea înainte. Aş fi putut face aceasta. Şi când arbitrul ar fi ordonat desfacerea grămezii, aş fi fost un erou. Nimeni nu ar fi ştiut niciodată.

Visam la acest moment de pe vremea când eram copil. Şi era chiar acolo, la îndemâna mea. Dar atunci, mi-am amintit cuvintele mamei mele: „Joseph”, îmi spunea ea adesea, „fă ce este drept, indiferent de consecinţe. Fă ce este drept şi lucrurile vor decurge bine”.

Doream cu disperare să înscriu. Dar, mai mult decât să fiu un erou în ochii prietenilor mei, doream să fiu un erou în ochii mamei mele. Aşa că, am lăsat mingea unde era. La 5 cm de linia de ţintă.

N-am ştiut în acel moment, dar aceasta a fost o experienţă care urma să-mi modeleze caracterul. Dacă mişcam mingea, aş fi putut fi campion pentru moment, dar recompensa unei glorii temporare ar fi avut un cost prea mare şi prea durabil. Ar fi lăsat un semn ruşinos în conştiinţa mea, care m-ar fi urmărit tot restul vieţii. Ştiam că trebuia să fac ceea ce era drept.

Lumina lui Hristos ne ajută să deosebim binele de rău. Când permitem tentaţiilor să înăbuşe glasul liniştit şi blând al conştiinţei noastre – atunci deciziile devin dificile.

Părinţii mei m-au învăţat să reacţionez repede când vin ispitele şi să spun „Nu!” imediat şi insistent. Vă dau acelaşi sfat şi dumneavoastră. Evitaţi tentaţiile.

O altă lecţie pe care am învăţat-o, a fost despre slujirea celorlalţi. Am vorbit mai înainte despre cum tatăl meu, care era episcopul episcopiei noastre, mi-a cerut să încarc căruţa şi să livrez mâncarea şi proviziile necesare la casele familiilor care aveau nevoie de ele. El nu era singurul care dorea să-i ajute pe cei necăjiţi.

Cu şaptezeci şi cinci de ani în urmă, epicopul William F. Perschon prezida peste Episcopia a patra a Ţăruşului Pionierilor din Salt Lake City. Era emigrant din Germania, convertit la Biserică şi vorbea cu accent puternic. Era un bun om de afaceri, dar, ceea ce era mai deosebit la el era marea sa compasiune pentru alţii.

„În fiecare săptămână, în timpul adunărilor preoţiei, episcopul Perschon îi punea pe deţinătorii Preoţiei aaronice să recite următoarea frază: „Preoţia înseamnă slujire; fiind deţinător al preoţiei, voi sluji”.

Era aproape un slogan. Când văduvele aveau nevoie de ajutor, episcopul Perschon şi Preoţia aaronică erau acolo să le ajute. Când se construia o capelă, episcopul Perschon şi Preoţia aaronică erau acolo. Când sfecla de zahăr şi cartofii de la ferma pentru bunăstare trebuiau pliviţi sau culeşi, episcopul Perschon şi Preoţia aaronică erau acolo.

Mai târziu, William Perschon a slujit în preşedinţia ţăruşului, unde a avut influenţă asupra unui tânăr episcop, numit Thomas S. Monson. În perioada 1950-1960, episcopul Perschon a fost chemat să prezideze peste misiunea elveţiano-austriacă şi a jucat un rol important în construirea primului templu „dincolo de ocean”, localizat în Berna, Elveţia.

Când te gândeşti la episopul Perschon, te gândeşti la grijile sale şi la compasiunea pentru ceilalţi, precum şi la angajarea sa constantă de a-i învăţa pe alţii să facă la fel. Dintre tinerii băieţi din Preoţia aaronică peste care a prezidat ca episop, douăzeci şi nouă au devenit ei înşişi episcopi. Zece au slujit în preşedinţii de ţăruşi. Cinci au devenit preşedinţi de misiune, trei au acceptat chemări ca preşedinţi de templu, iar doi au slujit ca Autorităţi Generale.²

Aceasta este puterea unui mare conducător, fraţilor. Aceasta este puterea slujirii.

Deşi nu am înţeles pe deplin la aceea vreme, îmi este clar acum că aceste lecţii – şi multe altele pe care le-am învăţat tânăr fiind – au servit drept fundaţia pe care a fost clădit restul vieţii mele.

Noi toţi avem daruri spirituale. Unii sunt binecuvântaţi cu darul credinţei, alţii cu darul vindecării. În trupul Bisericii, toate darurile spirituale sunt prezente. În cazul meu, probabil unul dintre darurile spirituale pentru care sunt cel mai recunoscător este că am fost binecuvântat cu un spirit ascultător. Când am auzit sfatul înţelept al părinţilor mei sau al conducătorilor Bisericii, l-am ascultat şi am încercat să fac din el o parte a gândurilor şi faptelor mele.

Fraţilor în preoţie, vă îndemn să cultivaţi darul unui spirit supus. Salvatorul ne-a învăţat că: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată… însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit”.³

Cum ştim dacă suntem înţelepţi sau suntem nechibzuiţi? Când auzim sfatul înţelept, ne supunem. Acesta este testul de înţelepciune sau de nechibzuinţă.

Ce beneficiu avem dacă ascultăm sfatul înţelept, dar nu facem nimic din ce ne spune? La ce ne foloseşte experienţa, dacă nu învăţăm din ea? La ce sunt bune scripturile, dacă nu le preţuim cuvintele şi nu le includem în vieţile noastre?

Preşedintele Gordon B. Hinckley ne-a promis că: „[Tatăl Ceresc] va revărsa binecuvântări asupra acelora care păşesc în supunere faţă de poruncile Lui”.⁴

Îmi adaug vocea la aceasta.

Mărturisesc că Isus este Hristosul, Salvatorul întregii omeniri. Mărturisesc că Dumnezeu este lângă noi. Lui Îi pasă de noi, copiii Lui, şi ne iubeşte. Profeţi, văzători şi revelatori veghează progresul Bisericii restaurate a lui Isus Hristos. Preşedintele Gordon B. Hinckley este profetul din zilele din urmă pentru Biserică şi pentru lume.

Îi aduc mulţumiri Creatorului meu pentru această minunată viaţă, în care fiecare dintre noi are ocazia să înveţe lecţii pe care nu le-am putea înţelege altfel.

Dragii mei fraţi, fie ca noi să ne stabilim ţeluri drepte pe care să le îndeplinim, să facem ce este drept şi să ne îndreptăm cu dragoste către cei din jurul nostru. Aceasta este rugăciunea şi mărturia mea, în numele lui Isus Hristos, amin.