Puterea tămăduitoare a iertării

Imagine

Dragii mei fraţi, surori şi prieteni, vin înaintea dumneavoastră cu umilinţă şi rugăciune. Doresc să vorbesc despre puterea tămăduitoare a iertării.

Pe frumoasele dealuri din Pennsylvania, un grup foarte religios de creştini duc o viaţă simplă fără automobile, electricitate sau aparatură modernă. Ei muncesc din greu şi duc vieţi liniştite, paşnice, separaţi de lume. Cea mai mare parte a hranei lor vine de la fermele proprii. Femeile cos, tricotează şi ţes îmbrăcămintea care este modestă şi simplă. Aceşti oameni sunt cunoscuţi sub numele de amişi.

Un şofer de camion pentru colectarea laptelui, în vârstă de 32 de ani, locuia împreună cu familia sa în localitatea Nickel Mines. El nu era amiş, dar rutele de colectare a laptelui îl purtau către multe ferme ale amişilor, unde era cunoscut ca lăptarul cel tăcut. În luna octombrie a anului trecut, el şi-a pierdut brusc judecata şi controlul. În mintea sa chinuită, el Îl făcea vinovat pe Dumnezeu de moartea primului său copil şi de unele amintiri fără bază reală. Fără a fi provocat, el a năvălit furios în şcoala amişă, i-a scos afară pe băieţi şi adulţi şi a legat zece fete. Le-a împuşcat pe fete, ucigând cinci şi rănind cinci. Apoi, şi-a luat propria viaţă.

Acest act şocant de violenţă a provocat multă suferinţă printre amişi, dar nu furie. A existat durere, dar nu ură. Ei au iertat imediat. Cu toţii, ei au început să se intereseze de familia în suferinţă a lăptarului. În timp ce familia lăptarului se adunase în casa sa, în ziua de după tragedie, un vecin amiş a venit, l-a îmbrăţişat pe tatăl asasinului mort şi a spus: „Noi vă vom ierta”.¹ Conducătorii amişi i-au vizitat pe soţia şi copiii lăptarului pentru a le prezenta condoleanţe şi a le duce iertarea lor, ajutorul lor şi dragostea lor. Aproape jumătate dintre cei care au plâns la funeraliile lăptarului au fost amişi. La rândul lor, amişii i-au invitat pe membrii familiei lăptarului să participe la funeraliile fetelor ucise. Un puternic sentiment de pace a cuprins întreaga comunitate amişă, credinţa susţinându-i în această perioadă de criză.

Un localnic a rezumat, într-un mod foarte expresiv, urmarea acestei tragedii, spunând: „Noi, toţi, vorbeam aceeaşi limbă şi nu este vorba numai de limba engleză, ci şi de limba iubirii, limba apartenenţei la aceeaşi comunitate şi limba slujirii. Şi, da, limba iertării”.² A fost o revărsare uimitoare a credinţei lor totale în învăţăturile Domnului din Predica de pe munte: „Faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc”.³

Familia lăptarului care a ucis cele cinci fete a dat publicităţii următoarea declaraţie:

„Către prietenii noştri amişi, vecini şi comunitatea locală:

Familia noastră doreşte ca fiecare dintre voi să ştie că suntem copleşiţi de iertarea, generozitatea şi mila pe care ni le-aţi arătat. Dragostea dumneavoastră pentru familia noastră ne-a adus tămăduirea de care avem, cu disperare, nevoie. Rugăciunile, florile, cărţile de vizită şi darurile pe care ni le-aţi oferit ne-au impresionat inimile într-un mod pe care cuvintele nu-l pot descrie. Compasiunea dumneavoastră a ajuns dincolo de familia noastră, de comunitatea noastră şi schimbă lumea noastră şi, pentru aceasta, vă mulţumim din inimă.

Vă rugăm să fiţi siguri că inimile ne-au fost frânte de tot ce s-a întâmplat. Suntem copleşiţi de tristeţe pentru toţi vecinii noştri amişi, pe care i-am iubit şi continuăm să-i iubim. Ştim că vor veni multe zile grele pentru toate familiile care au pierdut pe cineva drag şi, ca urmare, vom continua să ne punem speranţa şi încrederea în Dumnezeul alinării acum, când noi, toţi, căutăm să ne refacem vieţile”.⁴

Cum a putut întregul grup amiş să dovedească atâta putere de iertare? Aceasta s-a datorat credinţei lor în Dumnezeu şi încrederii în cuvântul Său, care fac parte din fiinţa lor. Ei se consideră ucenici ai lui Hristos şi doresc să urmeze exemplul Său.

Auzind de această tragedie, mulţi oameni au trimis bani amişilor pentru a plăti pentru asistenţa medicală acordată celor cinci fete supravieţuitoare şi pentru înmormântarea celor cinci care fuseseră ucise. Dovedind încă o dată calitatea lor de ucenici, amişii au hotărât să împartă o parte din bani cu văduva lăptarului şi cei trei copii ai ei, pentru că şi ei erau victime ale acestei tragedii îngrozitoare.

Iertarea nu este întotdeauna instantanee, cum a fost în cazul amişilor. Când copii nevinovaţi sunt molestaţi sau ucişi, cei mai mulţi dintre noi nu se gândesc întâi la iertare. Reacţia noastră firească este furia. Putem chiar să simţim că avem dreptul să dorim să ne „răzbunăm” pe cineva care ne răneşte pe noi sau familia noastră.

Dr. Sidney Simon, o autoritate recunoscută în înţelegerea valorilor, a dat o definiţie excelentă iertării, aşa cum se aplică ea relaţiilor umane:

„Iertarea este eliberarea şi utilizarea mai bună a energiei consumate odată pentru a ţine ranchiună, a nutri resentimente şi a te îngriji de răni nevindecate. Este redescoperirea punctelor forte pe care le-am avut întotdeauna şi folosirea capacităţii noastre nelimitate de a-i înţelege şi a-i accepta pe alţi oameni şi pe noi înşine”.⁵

Cei mai mulţi dintre noi au nevoie de un timp pentru a putea depăşi durerea şi pierderea. Putem găsi tot felul de motive pentru a amâna iertarea. Unul dintre aceste motive este să-i aşteptăm pe răufăcători să se pocăiască înainte de a-i ierta noi. Totuşi, o astfel de întârziere ne face să ne pierdem pacea şi fericirea pe care le-am fi putut avea. Greşeala de a reveni la dureri de mult trecute nu aduce fericire.

Unii ţin ranchiună o viaţă întreagă, fără a şti că iertarea curajoasă a acelora care ne-au greşit ne aduce împlinire şi are efect terapeutic.

Iertarea vine mai uşor când, ca şi amişii, noi avem credinţă în Dumnezeu şi ne încredem în cuvântul Său. O astfel de credinţă „dă oamenilor posibilitatea să reziste şi celui mai mare rău al omenirii. Dă, de asemenea, oamenilor posibilitatea să privească dincolo de ei. Şi ceea ce este mai important, le dă posibilitatea să ierte”.⁶

Noi toţi suntem răniţi în situaţii care par să nu aibă vreun sens. Nu le putem înţelege sau explica. S-ar putea să nu aflăm niciodată de ce se întâmplă unele lucruri în această viaţă. Motivul unora dintre suferinţele noastre este cunoscut numai de Domnul. Dar, pentru că se întâmplă, trebuie îndurate. Preşedintele Howard W. Hunter a spus: „Dumnezeu ştie ceea ce noi nu ştim şi vede ceea ce noi nu vedem”.⁷

Preşedintele Brigham Young a oferit o introspectivă profundă, arătând că cel puţin unele dintre suferinţele noastre au un scop, atunci când a spus: „Fiecărei calamităţi care se poate abate asupra fiinţelor muritoare îi va fi permis să se abată asupra câtorva, pentru a-i pregăti să se bucure de prezenţa Domnului… Fiecare încercare şi experienţă prin care treceţi este necesară pentru salvarea dumneavoastră”.⁸

Dacă putem găsi, în inimile noastre, iertare pentru aceia care ne-au rănit şi ne-au făcut să suferim, stima de sine şi bunăstarea noastră se vor ridica la un nivel mai înalt. Unele studii recente arată că oamenii care sunt învăţaţi să ierte devin „mai puţin furioşi, mai plini de speranţă, mai puţin deprimaţi, mai puţin temători şi mai puţin stresaţi”, ceea ce duce la o mai mare stare de bine fizică.⁹ Un altul dintre aceste studii concluzionează „că iertarea… este un dare liberator pe care oamenii şi-l pot face singuri”.¹⁰

În zilele noastre, Domnul ne-a avertizat: „Trebuie să iertaţi unul altuia…” şi, apoi, arată că acest lucru este esenţial, spunând: „Eu, Domnul, voi ierta pe cine vreau Eu să iert, dar vouă vi se cere să-i iertaţi pe toţi oamenii”.¹¹

O soră care trecuse printr-un divorţ dureros a primit un sfat bun de la episcopul ei: „Păstrează un loc în inima ta pentru iertare şi, când vine, primeşte-o bine”.¹² În cazul amişilor, ea era deja acolo pentru că „iertarea este o componentă ‘ce-şi are locul în inimă’ conform religiei [lor]”.¹³ Exemplul lor de iertare este o expresie sublimă a dragostei creştine.

În anul 1985, aici în Salt Lake City, episcopul Steven Christensen, deşi nu greşise cu nimic, a fost ucis cu cruzime şi fără sens de o bombă al cărei scop era chiar acela de a-i lua viaţa. El a fost fiul lui Mac şi Joan Christensen, soţul lui Terri şi tatăl a patru copii. Având consimţământul părinţilor, vă împărtăşesc ce au învăţat ei din această experienţă. După această faptă îngrozitoare, reprezentanţii mass media i-au urmărit fără încetare pe membrii familiei Christensen. Odată, această intruziune a mass mediei l-a jignit pe unul dintre membrii familiei până într-atât, încât Mac, tatăl lui Steven, a trebuit să-l tempereze. Apoi, Mac şi-a spus: „Această tragedie îmi va distruge familia dacă noi nu iertăm. Răutatea şi ura nu se vor sfârşi niciodată dacă noi nu le scoatem dintre noi”. Tămăduirea şi pacea au venit pe măsură ce membrii familiei şi-au curăţat inimile de furie şi au putut să-l ierte pe omul care luase viaţa fiului lor.

Recent, am avut alte două tragedii aici, în Utah, care arată credinţa şi puterea tămăduitoare a iertării. Gary Ceran, ai cărui soţie şi doi copii au fost ucişi în Ajunul Crăciunului, când maşina lor a fost lovită de un camion, a spus imediat că-l iartă pe şoferul presupus beat şi-a exprimat îngrijorarea pentru soarta lui. În luna februarie a anului trecut, când o maşină a intrat în vehiculul episcopului Christopher Williams, el a trebuit să ia o hotărâre şi aceea a fost să-l „ierte necondiţionat” pe şoferul care provocase accidentul, pentru ca procesul de tămăduire să se desfăşoare fără piedici.¹⁴

Ce putem învăţa din situaţii ca acestea? Trebuie să recunoaştem şi să acceptăm sentimentele de furie. Este nevoie de umilinţă pentru a face acest lucru, dar, dacă ne vom aşeza în genunchi şi îi vom cere Tatălui Ceresc sentimentul de iertare, El ne va ajuta. Domnul ne cere „să-i iertăm pe toţi oamenii”¹⁵ spre binele nostru, pentru că „ura întârzie creşterea spirituală”.¹⁶ Numai dacă noi alungăm ura şi amărăciunea, ne poate pune Domnul alinare în inimi, aşa cum a făcut pentru comunitatea amişă, familia Christensen, familia Ceran şi familia Williams.

Societatea are nevoie, desigur, să fie protejată de criminali cu inimi de piatră pentru că „mila nu poate să jefuiască dreptatea”.¹⁷ Episcopul Williams a explicat acest concept atât de bine când a spus: „Iertarea este o sursă de putere. Dar ea nu ne eliberează de consecinţe”.¹⁸ Când tragedia loveşte, noi nu trebuie să reacţionăm căutând răzbunarea personală, ci trebuie să lăsăm dreptatea să-şi urmeze cursul şi, apoi, să uităm. Nu este uşor să uităm şi să ne golim inimile de resentimente care cresc. Salvatorul ne-a oferit tuturor o pace preţioasă prin ispăşirea Sa, dar aceasta poate veni numai dacă suntem dornici să alungăm sentimentele negative de furie, răutate sau răzbunare. Tuturor celor care iertăm „greşiţilor noştri”,¹⁹ chiar şi acelora care au comis crime mari, ispăşirea aduce o anumită pace şi alinare.

Să ne amintim că trebuie să iertăm pentru a fi iertaţi. Cuvintele unuia dintre imnurile mele preferate spun: „Iartă aşa cum vei fi şi tu, prea bine, /Iertat acum de Mine”.²⁰ Eu cred, din toată inima şi sufletul meu, în puterea tămăduitoare pe care o putem primi dacă urmăm sfatul Salvatorului de „[a-i ierta] pe toţi oamenii”²¹, în numele lui Isus Hristos, amin.