Amintiri despre Tabernacol

Imagine

Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, atât cei care vă aflaţi aici în Tabernacol, cât şi cei care ne auziţi prin diferite mijloace în toată lumea, este o bucurie pentru mine să fiu din nou în faţa dumneavoastră în această clădire magnifică. În acest cadru, cineva nu poate să nu simtă spiritul primilor sfinţi care au construit această minunată casă de preaslăvire, ca şi pe acela al tuturor celor care, de-a lungul anilor, au lucrat s-o păstreze şi s-o înfrumuseţeze.

M-am gândit recent la multele evenimente semnificative din viaţa mea, care sunt asociate cu Tabernacolul Salt Lake. Deşi sunt mult prea multe pentru mine ca să le menţionez astăzi, mi-ar place să vă împărtăşesc doar câteva dintre ele.

Îmi amintesc de vremea când mă pregăteam pentru botez, când aveam opt ani. Mama a vorbit cu mine despre pocăinţă şi despre însemnătatea botezului, şi apoi, într-o sâmbătă din septembrie 1935, m-a dus cu un vagon de tramvai la bazinul de botez al Tabernacolului, care, până deunăzi, era aici în această clădire. Pe acea vreme, nu era aşa obişnuit cum este astăzi ca taţii să-şi boteze copiii, deoarece rânduiala avea loc, în general, sâmbăta dimineaţa sau după-amiaza, iar mulţi taţi lucrau în meseriile lor zilnice sau făceau negoţ. Am fost îmbrăcat în alb şi am fost botezat. Îmi amintesc acea zi, ca şi cum ar fi fost ieri, şi fericirea pe care am simţit-o având această rânduială îndeplinită.

De-a lungul anilor, şi în special pe vremea când am slujit ca episcop, am fost martor la multe alte botezuri în bazinul Tabernacolului. Fiecare dintre ele a fost o ocazie specială şi inspirată, amintindu-mi de propriul meu botez.

În aprilie 1950, soţia mea, Frances, şi cu mine participam la sesiunea de duminică după-amiaza a conferinţei generale care se ţinea în această clădire. Preşedintele George Albert Smith era preşedintele Bisericii şi în încheierea conferinţei a ţinut o cuvântare care a transmis un mesaj puternic şi inspirat, în legătură cu învierea Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos. Înainte de a-şi încheia cuvântarea, totuşi, a pronunţat o avertizare profetică. A spus: „Nu va trece mult până când calamităţile vor surprinde rasa umană, doar dacă nu se vor pocăi rapid. Nu va trece mult până când dintre cei care sunt împrăştiaţi pe faţa pământului vor muri cu milioanele… din cauza a ceea ce va veni” (în Conference Report, aprilie 1950, p. 169). Acestea erau cuvinte alarmante, căci veneau de la un profet al lui Dumnezeu.

La două luni şi jumătate după conferinţa generală, la 25 iunie 1950, a izbucnit războiul din Coreea – război în care, în final, s-a estimat că s-au pierdut aproximativ 2,5 milioane de vieţi. Acest eveniment m-a îndemnat să meditez la declaraţia pe care preşedintele Smith a făcut-o în timp ce noi stăteam în această clădire, în acea zi de primăvară.

Am participat la multe sesiuni ale conferinţei generale în Tabernacol, întotdeauna fiind edificat şi inspirat de cuvintele fraţilor. Apoi, în octombrie 1963, preşedintele David O. McKay m-a invitat în biroul său şi mi-a dat chemarea de a sluji ca membru al Cvorumului Celor Doisprezece Apostoli. Mi-a cerut să păstrez confidenţială această chemare sacră, să n-o dezvălui nimănui, decât soţiei mele, şi să fiu prezent a doua zi la conferinţa generală în acest Tabernacol, când numele meu urma să fie citit cu voce tare.

În dimineaţa următoare am venit la Tabernacol, neştiind exact unde să mă aşez. Fiind membru al Comitetului Învăţătorilor de Acasă al Preoţiei, am hotărât că ar fi trebuit să mă aşez împreună cu membrii acelui comitet. Am observat un prieten de-al meu, pe nume Hugh Smith, care era, de asemenea, membru al Comitetului Învăţătorilor de Acasă al Preoţiei. Mi-a făcut semn să stau lângă el. Nu puteam să-i spun nimic despre chemarea mea, dar am stat jos.

În timpul sesiunii, membrii Cvorumului Celor Doisprezece Apostoli au fost susţinuţi şi, desigur, a fost citit numele meu. Cred că drumul din audienţă până la prezidiu a fost cel mai lung drum din viaţa mea.

Sunt aproape 44 de ani de la acea conferinţă. Până în anul 2000, când a fost dedicat Centrul de Conferinţă, a fost privilegiul meu să prezint 101 mesaje la conferinţele generale, de la acest pupitru din această clădire, fără a le include pe acelea prezentate la conferinţele generale auxiliare şi la alte adunări ţinute aici. Cuvântarea mea de azi aduce totalul la 102 mesaje. Am avut multe experienţe spirituale de-a lungul anilor, în timp ce stăteam aici.

În timpul mesajului pe care l-am prezentat la conferinţa generală din octombrie 1975, am simţit imboldul de a-mi îndrepta comentariile către o tânără fată cu părul lung, blond, care stătea în balconul din această clădire. Am atras atenţia audienţei asupra ei şi am simţit o libertate de exprimare care mi-a mărturisit că acea fată micuţă avea nevoie de mesajul pe care-l aveam în minte, privitor la credinţa unei alte tinere domnişoare.

La încheierea sesiunii, m-am întors la biroul meu şi am găsit aşteptându-mă o copilă pe numele de Misti White, împreună cu bunicii ei şi o mătuşă. Când îi salutam, am observat că Misti era cea din balcon, căreia i-am adresat comentariile mele. Am aflat că trebuia să împlinească în curând opt ani şi se afla într-o stare de îndoială, dacă să se boteze sau nu. Simţea că i-ar fi plăcut să se boteze, iar bunicii, cu care locuia, voiau ca ea să se boteze, dar mama ei, mai puţin activă, îi sugerase să aştepte până la vârsta de 18 ani, pentru a lua hotărârea. Misti le-a spus bunicilor: „Dacă mergem la conferinţă în Salt Lake City, poate Tatăl Ceresc mă va face să ştiu ce trebuie să fac”.

Misti, bunicii şi mătuşa ei au călătorit din California la Salt Lake City pentru conferinţă şi au reuşit să găsească locuri în Tabernacol la sesiunea de sâmbătă după-amiază. Aceasta se întâmplase, până când atenţia mi-a fost atrasă către Misti şi am luat hotărârea să-i vorbesc.

Deoarece am continuat întâlnirea după sesiune, bunica lui Misti mi-a spus: „Cred că Misti are ceva ce i-ar place să vă spună”. Această fetiţă drăguţă a spus: „Frate Monson, în timp ce vorbeaţi la conferinţă, mi-aţi răspuns la întrebare. Vreau să fiu botezată!”

Familia s-a întors în California şi Misti a fost botezată şi confirmată membră a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. În toţi anii care au trecut de atunci, Misti a rămas fidelă şi credincioasă Evangheliei lui Isus Hristos. Cu paisprezece ani în urmă, a fost privilegiul meu să oficiez căsătoria ei cu un tânăr băiat minunat în templul sfânt şi, împreună, cresc cinci copii frumoşi, şi aşteaptă un altul.

Fraţii mei şi surorile mele, m-am simţit privilegiat să stau încă o dată la pupitrul Tabernacolului în această clădire despre care am amintiri aşa de minunate. Tabernacolul este o parte din viaţa mea – o parte pe care o îndrăgesc.

Am fost onorat şi mulţumit în timpul vieţii mele să ridic mâna pentru a susţine nouă preşedinţi ai Bisericii, când numele lor au fost citite. În această dimineaţă mă alătur dumneavoastră, pentru a-l susţine, încă o dată, pe iubitul nostru profet, preşedintele Gordon B. Hinckley. Este o bucurie şi un privilegiu să slujesc alături de dânsul şi de preşedintele Faust.

Deoarece această clădire este dedicată din nou astăzi, fie ca noi să ne angajăm să ne dedicăm din nou vieţile lucrării Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos, care cu atâta bunăvoinţă a murit, ca noi să putem trăi. Fie ca noi să urmăm paşii Lui în fiecare zi, mă rog cu umilinţă în numele lui Isus Hristos, amin.