Fiice ale Tatălui Ceresc

Imagine

Ginerele nostru i-a spus fiicei lui în vârstă de trei ani, Eliza, că, la seara de familie, vor avea o lecţie despre un subiect foarte special. Un zâmbet i-a luminat faţa şi a încercat să ghicească surpriza. „Trebuie să fie vorba despre mine”, a spus ea „pentru că eu sunt foarte specială!”. Eliza îşi aduce aminte şi ştie cine este - un copil foarte special al lui Dumnezeu. Ea ştie acest lucru de la mama ei, care îi cântă seara, la culcare, încă de când era foarte mică, imnul nostru de deschidere „Copil al Domnului” (Imnuri şi cântece pentru copii, p. 58).

Pretutindeni în lume şi în aproape toate limbile, tinerele fete cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani declară acelaşi lucru: „Noi suntem fiice al Tatălui nostru Ceresc care ne iubeşte şi pe care Îl iubim” („Crezul Tinerelor Fete”, Progresul personal pentru Tinerele Fete [broşură, 2001], p. 5). Totuşi, pe măsură ce cresc, ele se îndepărtează de cunoaşterea fermă, pe care o are mica Eliza de trei ani, că sunt foarte speciale. Tinerii trec, deseori, printr-o „criză de identitate” şi se întreabă cine sunt ei de fapt. Anii adolescenţei sunt, de asemenea, o perioadă în care are loc ceea ce eu numesc „furt de identitate”, însemnând că ideile, filozofiile şi înşelăciunile lumii ne induc în eroare, ne lovesc şi caută să ne jefuiască de cunoaşterea adevăratei noastre identităţi.

O foarte bună tânără fată mi-a spus odată: „Uneori, nu ştiu sigur cine sunt. Nu simt dragostea Tatălui Ceresc. Viaţa mea mi se pare grea. Lucrurile nu merg aşa cum doresc, sper şi visez să meargă”. Ceea ce i-am spus ei vă spun acum vouă, tinere fete de pretutindeni: Ştiu, fără echivoc, că voi sunteţi fiice ale lui Dumnezeu. El vă cunoaşte, El vă iubeşte şi El are un plan în ceea ce vă priveşte. Ştiu că acesta este mesajul pe care Tatăl Ceresc doreşte să vi-l împărtăşesc.

Profeţii şi apostolii din zilele din urmă depun mărturie despre natura noastră divină. În „Declaraţia oficială către lume” despre familie, se spune: „Fiecare [dintre noi] este în spirit un fiu sau o fiică iubită ai părinţilor cereşti şi, datorită acestui lucru, fiecare are o natură divină şi un destin divin” (Liahona, oct. 2004, p. 49).

Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus, de asemenea:

„Nu sunteţi mai prejos de nimeni. Sunteţi fiice ale lui Dumnezeu.

Vi s-a dat în dar la naştere ceva minunat, sacru şi divin. Nu uitaţi niciodată aceasta. Tatăl vostru Etern este marele Stăpân al universului. El stăpâneşte asupra tuturor, dar El vă va asculta, de asemenea, rugăciunile pe care le rostiţi ca fiice ale Lui şi vă va auzi când Îi veţi vorbi. El va răspunde rugăciunilor voastre. El nu vă va lăsa singure” („Rămâneţi pe calea standardelor înalte”, Liahona, mai 2004, p. 112).

Pe măsură ce veţi lăsa această cunoaştere că sunteţi fiice ale lui Dumnezeu să coboare adânc în sufletul dumneavoastră, ea vă va alina, vă va întări credinţa şi vă va influenţa comportamentul. Dacă veţi lăsa acest adevăr virtuos să vă înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile, veţi avea încredere în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum se promite în scriptura ce reprezintă tema adunărilor comune ale Tinerilor Băieţi şi Tinerelor Fete (vezi D&L 121:45).

Cum poate şti şi simţi fiecare dintre noi că suntem fiice ale Tatălui Ceresc? Există un văl între cer şi pământ, există „somnul şi uitarea” (William Wordsworth, „Ode: Intimations of Immortality from Recollections of Early Childhood” stroga 5, versul 58) atunci când ne naştem. Este necesar ca fiecare dintre noi să „câştige experienţă pământeană pentru a progresa către perfecţiune şi a împlini, în final, destinul [nostru] divin ca moştenitori ai vieţii eterne” (Liahona, oct 2004, p. 49). Tatăl nostru Ceresc ne iubeşte şi doreşte să ne ajute să ne amintim de El şi de aceea ne dă posibilitatea de a privi puţin în eternitate. Apostolul Pavel ne-a învăţat că: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16). Spiritul ne ajută să vedem cine suntem. Deseori, Spiritul ne vorbeşte când ne rugăm, citim din scripturi, medităm la mila Domnului faţă de noi, primim binecuvântările preoţiei, slujim altora sau când ne simţim iubiţi şi apreciaţi de către alţii.

Moise a aflat cine era cu ajutorul unei experienţe spirituale puternice. El a vorbit cu Dumnezeu faţă în faţă şi a aflat că el era fiul lui Dumnezeu şi că avea de îndeplinit o misiune specială. După ce a avut această experienţă, Moise a fost lovit de Satana. Dar, pentru că Moise simţise slava lui Dumnezeu, el a înţeles că Satana nu avea niciun fel de slavă. Pentru că Moise ştia că el era fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu avea o misiune pentru el, el a avut puterea şi capacitatea să-i reziste Satanei, să facă judecăţi drepte, să ceară tărie lui Dumnezeu şi să continue să aibă Spiritul Său cu el (vezi Moise 1).

Acelaşi principiu ni se aplică şi nouă. Pe măsură ce ajungem să ştim şi să simţim cine suntem cu adevărat, ni se dă capacitatea de a înţelege diferenţa dintre bine şi rău şi puterea de a rezista ispitei. Una dintre căile prin care putem ajunge să înţelegem misiunea divină pe care Domnul ne-o încredinţează este cea a binecuvântărilor patriarhale. Acestea sunt mesaje foarte specifice şi individuale pe care le putem primi fiecare prin puterea preoţiei.

Un alt mod de a primi introspective spirituale despre natura noastră eternă este de la un părinte sau un conducător care ne pot da asigurări cu privire la aceasta pentru că ei ştiu prin inspiraţie cine suntem noi cu adevărat. Spiritul îmi şopteşte uneori despre adevărata identitate a copiilor mei. Îmi aduc aminte că, în noaptea de dinaintea naşterii unuia dintre copiii noştri, am avut impresia clară că acest copil va fi un mare prieten şi ajutor pentru fiecare dintre fraţii săi. Aceasta s-a dovedit a fi cu totul adevărată. Altădată, când unul dintre adolescenţii noştri era foarte supărat din cauza implicării într-un accident de automobil, am auzit distinct aceste cuvinte în mintea mea: „Îl iubesc pe acest copil şi îl voi îndruma în viaţă”. Şi El l-a îndrumat. Astfel de gânduri inspirate am avut din nou şi din nou. Când ei au avut nevoie de încurajare, eu am fost binecuvântată cu aceste scurte introspective cu privire la marile şi nobilele spirite eterne ale copiilor mei.

V-au spus vreodată, mama sau tatăl vostru, în timp ce ieşeaţi din casă: „Adu-ţi aminte cine eşti”? Ce-au vrut să spună prin aceasta? „Adu-ţi aminte că faci parte din această familie care trebuie să-şi păstreze bunul renume.” Şi ceea ce este mai important „adu-ţi aminte că eşti un copil al lui Dumnezeu şi că trebuie să acţionezi în consecinţă”. Misionarii poartă un ecuson care le aduce permanent aminte că ei sunt reprezentanţi ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Acesta le aminteşte să se îmbrace modest şi plăcut, să îi tratează pe oameni cu politeţe şi să se străduiască să aibă imaginea lui Hristos pe chipul lor. Ei trebuie să facă aceste lucruri pentru că ei poartă acel ecuson, un însemn exterior al identităţii lor. Prin legământ, noi, toţi, am luat, de asemenea, asupra noastră numele lui Hristos. Numele Său trebuie să fie săpat în inimile noastre. Ca urmare, se aşteaptă de la noi să acţionăm ca nişte copii demni ai Tatălui Ceresc care, cel puţin figurativ, ne-a trimis pe pământ cu îndemnul: „Aduceţi-vă aminte cine sunteţi!”.

Când am fost chemată să vă slujesc pe voi, tinerele fete ale acestei Biserici, am ştiut că trebuie să mă comport ca atare. Într-o zi, una dintre fiicele mele a primit o amendă pentru că şi-a parcat maşina folosind un tichet de parcare expirat. Am luat problema în mână şi m-am dus la primărie pentru a explica faptul că noul tichet ne fusese trimis prin poştă, dar nu ajunsese încă la noi şi aceasta nu din cauza noastră. În timp ce intram hotărâtă pe uşă, cineva mi-a spus: „Ştiu cine eşti”. Acest lucru m-a oprit şi mi-a reamintit că şi eu trebuie să-mi aduc aminte cine sunt – nu numai preşedinta generală a Tinerelor Fete, ci mai ales o fiică a lui Dumnezeu.

În relaţiile noastre, trebuie să ne amintim că şi ceilalţi sunt copii ai Tatălui nostru Ceresc. La începutul căsătoriei noastre, soţul meu spunea deseori: „Nu m-am căsătorit cu tine pentru că eşti frumoasă”. În cele din urmă, l-am tachinat puţin spunându-i: „Nu este prea măgulitor ce-mi spui”. El mi-a explicat ceea ce ştiam deja, că intenţia lui fusese să-mi facă cel mai mare compliment pe care mi-l putea face. El a spus: „Te iubesc pentru ceea ce eşti intrinsec şi etern”. Domnul a spus: „Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui… Domnul nu se uită la ceea ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” (1 Samuel 16:7). În familii, prietenii, întâlniri şi căsătorii trebuie să preţuim nu numai frumuseţea şi succesele, ci şi caracterul, valorile şi natura divină moştenită de fiecare dintre noi.

Într-un ţăruş din Chile, tinerele fete au făcut acest lucru într-o tabără, ţinând un jurnal cu virtuţile fiecăreia. În fiecare zi, ele se cunoşteau mai bine şi scriau binele intrinsec pe care îl aflau despre fiecare persoană de acolo. La sfârşitul taberei, ele şi-au împărtăşit gândurile, ajutând pe fiecare persoană să vadă mai mult din divinitatea din ea însăşi. Conducătoarea lor a spus: „Ne cufundam pur şi simplu în acest spirit minunat al bunătăţii şi bunăvoinţei. Pot spune cu onestitate că nu am auzit niciodată un cuvânt de reproş din partea fetelor! Ele înfloreau în spiritul dulce al acceptării reciproce care, uneori, nu este prezent printre adolescente. Nu a fost nicio competiţie, nicio dispută. Tabăra noastră a devenit un mic colţ de cer” (corespondenţă personală). Fetele au înţeles şi au afirmat natura divină a fiecăreia dintre ele, iar Spiritul a umplut tabăra pe măsură ce aceste gânduri virtuoase au fost exprimate.

C. S. Lewis a spus cu înţelepciune: „Nu este un lucru uşor să trăieşti într-o societate de posibili dumnezei, să-ţi aminteşti că şi cea mai plictisitoare şi neinteresantă persoană căreia îi vorbeşti poate fi, într-o zi, o făptură pe care, dacă ai vedea-o atunci, ai fi puternic tentat s-o preaslăveşti… Nu există oameni obişnuiţi… Vecinul tău este cel mai sfânt obiect prezentat simţurilor tale” („The Weight of Glory”, Screwtape Proposes a Toast and Other Pieces (1974), pp. 109-110).

Tinere fete de pretutindeni, care ştiu că ele şi celelalte sunt fiice ale unui Tată Ceresc iubitor, îşi arată dragostea pentru El ducând vieţi virtuoase, orientate spre slujire, exemplare. Am fost impresionată de tinerele fete care erau îmbrăcate modest într-o zonă foarte călduroasă şi umedă a Braziliei. Ele au spus: „Modestia nu ţine de climă. Ţine de inimă”. Aceste tinere fete ştiau că ele erau fiice ale lui Dumnezeu.

Am fost impresionată să aflu de bunătatea a cinci tineri şi tinere, elevi şi eleve, sfinţi din zilele din urmă din Idaho care s-au înecat de curând, într-un accident îngrozitor. Ei erau cunoscuţi de colegi şi de comunitatea lor pentru că trăiau potrivit standardelor dreptăţii şi pentru că erau exemple excelente de virtute şi moralitate. Aceşti tineri ştiau că ei erau fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

Am fost impresionată de exemplul unei alte tinere fete ai cărei părinţi au divorţat. Ea nu voia ca fraţii şi surorile ei mai mici să nu se simtă iubiţi, aşa că ea spune rugăciuni împreună cu ei în fiecare seară şi le spune că îi iubeşte. Această tânără fată ştie că este fiică a Tatălui Ceresc care o iubeşte şi ea Îl iubeşte pe El iubindu-şi fraţii şi surorile.

Şi am fost impresionată să aflu despre faptele tinerelor fete dintr-o zonă a lumii, lovită de sărăcie şi oprimată politic. În ciuda greutăţilor cu care se confruntau ele însele, aceste tinere fete s-au întâlnit într-o tabără şi au plănuit modalităţi de a-i înălţa pe alţii. Ele au făcut truse de igienă pentru femeile nevoiaşe. Au slujit în comunitate, în spitale şi în casele oamenilor. Ştim din faptele lor că aceste tinere fete şi-au înţeles identitatea de fiice ale lui Dumnezeu. Sufletul meu este plin de dragoste pentru aceste tinere fete şi pentru tinerele fete de pretutindeni. Eu ştiu că voi sunteţi fiice ale lui Dumnezeu care vă iubeşte.

În concluzie, permiteţi-mi să vă împărtăşesc o experienţă care îmi este dragă şi este chiar sacră pentru mine. Când am fost, prima dată, chemată să slujesc în calitate de preşedintă generală a Tinerelor Fete, am fost speriată şi m-am simţit nepotrivită pentru această chemare. Am stat trează multe nopţi făcându-mi griji, pocăindu-mă şi plângând. După mai multe nopţi de acest fel, am avut o experienţă impresionantă. Am început să mă gândesc la nepoatele mele tinere fete, apoi la tinerele fete din cartierul şi din episcopia mea, apoi la tinerele fete pe care le vedeam la liceu şi, apoi mi-am imaginat tinerele fete ale Bisericii din întreaga lume, peste o jumătate de milion. Cel mai cald sentiment a început să mă învăluie şi să mă inunde. Am simţit o dragoste copleşitoare pentru tinerele fete sfinte din zilele din urmă de pretutindeni, pentru fiecare dintre voi, şi am ştiut că ceea ce simţeam era dragostea Tatălui nostru Ceresc pentru voi. Era puternică şi atotcuprinzătoare. Pentru prima oară am simţit pace, pentru că ştiam ceea ce voia Tatăl Ceresc să fac. Voia ca eu să depun mărturie în faţa voastră despre marea Sa dragoste pentru voi. Şi depun mărturie, din nou, că eu ştiu, fără îndoială, că Tatăl Ceresc vă cunoaşte şi vă iubeşte. Voi sunteţi fiicele Lui speciale. El are un plan pentru voi şi El va fi întotdeauna prezent pentru a vă conduce, a vă îndruma şi a păşi alături de voi (vezi „Copil al Domnului”). Mă rog din inimă ca voi să ştiţi acest lucru şi să-l simţiţi, în numele lui Isus Hristos, amin.