Apărare şi refugiu

În data de 26 iulie 1847, cea de-a treia zi de când ajunseseră în vale (a doua fusese ziua de Sabat), Brigham Young împreună cu membrii Cvorumului celor Doisprezece şi alţi câţiva s-au suit pe un vârf, situat la aproximativ doi kilometri şi jumătate distanţă de locul unde mă aflu acum. Ei s-au gândit că era un loc bun pentru a ridica un steag pentru naţiuni. Heber C. Kimball purta o eşarfă galbenă din bumbac. Ei au legat-o de bastonul lui Willard Richards şi au fluturat-o în sus ca pe un steag pentru naţiuni. Brigham Young a numit acest loc Vârful Steagului.¹

Apoi, ei au coborât la căruţele lor uzate, la puţinele lucruri pe care le căraseră 3200 de kilometri şi la ceilalţi membri obosiţi de călătorie. Nu ceea ce posedau le dădea putere, ci ceea ce ştiau.

Brigham Young şi membrii Cvorumului ştiau că erau apostoli ai Domnului Isus Hristos. Ştiau că preoţia le fusese dată lor, fiind conducători ai Bisericii, de către mesageri din cer. Ştiau că aveau poruncile şi legămintele pentru a oferi ocazia pentru salvarea şi exaltarea veşnică a întregii omeniri. Erau siguri că inspiraţia Duhului Sfânt îi însoţea.

Ei s-au preocupat să sape grădini, să ridice adăposturi pentru iarna care urma să vină în curând. Au pregătit aceste lucruri şi pentru alţii care erau deja în prerie şi care-i urmau la acest nou loc de adunare.

O revelaţie, scrisă cu nouă ani mai devreme, i-a îndrumat: „Ridicaţi-vă şi străluciţi pentru ca lumina voastră să fie un steag pentru naţiuni;

Şi pentru ca adunarea în ţinutul Sionului şi în ţăruşii săi să poată fi pentru apărare şi pentru refugiu împotriva furtunii şi împotriva mâniei când aceasta va fi revărsată fără amestec pe întreg pământul“ (D&L 115:5-6).

Ei aveau să fie „lumina“, „standardul“.

Standardul, stabilit prin revelaţie, este conţinut în scripturi în doctrinele Evangheliei lui Isus Hristos. Principiile vieţii conforme Evangheliei şi pe care le urmăm se bazează pe doctrină, iar standardele morale sunt în acord cu principiile. Suntem legaţi de standardele morale prin legământ, aşa cum ne sunt date prin rânduielile Evangheliei de către cei care au primit autoritatea şi cheile preoţiei.

Acei fraţi credincioşi nu erau liberi să modifice standardele sau să le ignore, aşa cum nici noi nu suntem liberi s-o facem. Trebuie să trăim în conformitate cu ele.

Nu este un remediu sau o consolare să spunem, pur şi simplu, că ele nu contează. Cu toţii ştim că ele contează, pentru că întreaga omenire este instruită „îndeajuns ca să deosebească binele de rău“ (2 Nefi 2:5).

Dacă ne străduim să facem cât de bine putem, n-ar trebui să ne descurajăm. Atunci când eşuăm să facem aceasta, şi se mai întâmplă, sau când ne împiedicăm, ceea ce ni se poate întâmpla, avem mereu remediul pocăinţei şi al iertării.

Trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri standardele morale pentru a evita orice fel de imoralitate. Puterile preţioase din trupurile lor muritoare trebuie „să fie întrebuinţate numai între bărbat şi femeie, căsătoriţi legal ca soţ şi soţie“.² Trebuie să fim fideli în totalitate soţului sau soţiei noastre.

Trebuie să ţinem legea zeciuielii. Trebuie să ne îndeplinim responsabilităţile în Biserică. Ne adunăm în fiecare săptămână la slujba de împărtăşanie pentru a reînnoi legămintele şi pentru a dobândi promisiunile din acele rugăciuni simple şi sacre de sfinţire a pâinii şi a apei. Trebuie să cinstim preoţia şi să fim supuşi faţă de legăminte şi rânduieli.

Fraţii aceia de pe Vârful Steagului ştiau că aveau de trăit vieţi obişnuite, păstrând imaginea lui Hristos în înfăţişarea lor (vezi Alma 5:14).

Ei au înţeles că ţăruşii urmau să fie o apărare şi un refugiu, dar în acel moment, nu exista nici măcar un ţăruş pe pământ. Ei ştiau că misiunea lor era să stabilească ţăruşii Sionului în fiecare naţiune de pe pământ.

Probabil că s-au întrebat ce fel de mânie sau de furtună mai puteau să fie revărsate şi pe care ei să nu le fi experimentat deja. Ei au îndurat o opoziţie aprigă, violenţă, teroare. Căminele le-au fost incendiate, proprietăţile le-au fost luate. Au fost alungaţi din căminele lor de nenumărate ori. Ei au ştiut atunci, aşa cum ştim şi noi astăzi, că opoziţia nu se va sfârşi. Natura ei se schimbă, dar nu se sfârşeşte niciodată. Nu avea să existe un sfârşit pentru diferitele provocări cu care primii sfinţi se confruntau. Noile provocări difereau de cele pe care le depăşiseră deja, dar cu siguranţă nu erau mai puţine decât cele prin care îşi croiseră drum.

Acum, ţăruşii Sionului se numără cu miile în toată lumea. Sunt milioane de membri şi numărul lor este în creştere. Nimic dintre acestea nu poate fi oprit, pentru că aceasta este lucrarea Domnului. Acum, membrii fac parte din 160 de naţiuni şi vorbesc peste 200 de limbi.

Unii trăiesc cu o frică de nedescris pentru ceea ce ne aşteaptă pe noi şi Biserica noastră în lumea întreagă. Frica se transformă într-o moralitate şi spiritualitate din ce în ce mai întunecate. Dacă ne vom aduna în Biserică, dacă vom trăi conform principiilor simple ale Evangheliei, vom duce o viaţă morală, vom ţine Cuvântul de înţelepciune, vom avea grijă de îndatoririle noastre în cadrul preoţiei, precum şi de celelalte responsabilităţi, atunci nu trebuie să trăim cu frică. Cuvântul de înţelepciune este cheia sănătăţii fizice şi a revelaţiei. Evitaţi ceaiul negru şi verde, cafeaua, lichiorurile, tutunul şi drogurile.

Putem să trăim oriunde dorim, făcând tot ceea ce putem pentru a avea fie un trai modest, fie unul îmbelşugat. Suntem liberi să facem ceea ce dorim cu vieţile noastre, având siguranţă că deţinem aprobarea şi chiar intervenţia Atotputernicului, încrezători în îndrumarea spirituală permanentă.

Fiecare ţăruş este o apărare, un refugiu şi un standard. Un ţăruş cuprinde în el tot ceea ce este necesar pentru salvarea şi exaltarea celor care ajung sub influenţa lui, iar templele sunt şi mai aproape de acest lucru.

Nu există un sfârşit al opoziţiei. Există interpretări şi reprezentări greşite despre noi şi despre istoria noastră, unele dintre ele din rea voinţă şi cu siguranţă, sunt contrare învăţăturilor lui Isus Hristos şi a Evangheliei Sale. Uneori ni se opun organizaţii clericale şi chiar organizaţii guvernamentale. Acestea fac ceea ce noi nu am face niciodată. Noi nu atacăm sau criticăm, nici nu ne opunem altora aşa cum ni se face nouă.

Chiar în zilele noastre sunt acele poveşti absurde care sunt propagate şi repetate de atât de multe ori, încât sunt crezute. Una dintre cele mai naive este aceea că mormonii au coarne.

Cu ani în urmă, am fost la un simpozion la un colegiu din Oregon. Alături de mine au fost prezenţi acolo un episcop catolic, un rabin, un pastor din biserica episcopală, altul din cea evanghelică şi un cleric din biserica unitariană.

Preşedintele şcolii, dr.”? Bennett, ne-a oferit un mic dejun. Unul dintre cei menţionaţi mai sus m-a întrebat pe care dintre nevestele mele am adus-o. Le-am spus că am doar o soţie. O clipă, m-am gândit că am fost ales să fiu pus într-o situaţie stânjenitoare. Apoi, cineva l-a întrebat pe episcopul catolic dacă şi-a adus soţia.

Apoi, următoarea întrebare mi-a fost adresată de către dr. Bennett: „Este adevărat că mormonii au coarne?“.

Am zâmbit şi am spus: „Îmi pieptăn părul, ca ele să nu se vadă“.

Dr. Bennett, care era complet chel, şi-a pus ambele mâini pe cap şi a spus: „O! Nu veţi putea face niciodată un mormon din mine!“

Cel mai ciudat lucru dintre toate este că oameni inteligenţi pretind că noi nu suntem creştini. Aceasta dovedeşte că ei ştiu foarte puţin sau chiar nimic despre noi. Este adevărat acel principiu că nu te poţi înălţa înjosindu-i pe alţii.

Unii presupun că standardele noastre morale înalte vor împiedica dezvoltarea. Dimpotrivă, se întâmplă exact invers. Standardele înalte sunt ca un magnet. Noi toţi suntem copiii lui Dumnezeu, îndreptaţi spre adevăr şi bine.

Avem de-a face cu provocarea de a avea familii într-o lume cu nori întunecaţi de răutate. Unii dintre membrii noştri sunt nesiguri şi câteodată se întreabă: Există un loc unde se poate merge pentru a scăpa de toate acestea? Este un alt oraş, stat sau o altă ţară unde să te simţi în siguranţă, unde se poate găsi un refugiu? În general, răspunsul este negativ. Apărarea şi refugiul se află acolo unde trăiesc membrii noştri acum.

În Cartea lui Mormon se profeţeşte: „Da, şi apoi lucrarea va începe cu Tatăl printre toate naţiunile, pregătind calea pentru ca poporul Său să poată să se adune acasă în ţara moştenirii lor“ (3 Nefi 21:28).

Cei care ies din lume şi intră în Biserică, ţin poruncile, cinstesc preoţia şi iau parte la activitatea în care şi-au găsit refugiul.

Acum câteva săptămâni, la una dintre adunările noastre, elder Robert C. Oaks, unul dintre cei şapte preşedinţi ai Celor Şaptezeci (general cu patru stele în rezervă, comandant al Forţelor Aeriene din NATO în Europa Centrală) ne-a amintit de un acord semnat de 10 naţiuni la bordul navei de război Missouri în Golful Tokyo, la 2 septembrie 1945, care a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial. Unii dintre noi eram în Asia în timpul acela. Elder Oaks (Generalul) a spus: „Astăzi, nici nu-mi pot imagina o situaţie în care o astfel de adunare ar putea avea loc sau că s-ar putea semna un asemenea acord pentru a pune capăt războiului împotriva terorismului şi răutăţii în care suntem angajaţi. Nu este acel gen de război“.

Nu trebuie să ne temem, chiar şi într-o lume în care ostilităţile nu se vor sfârşi niciodată. Războiul opoziţiei care a fost profeţit în revelaţii continuă şi astăzi. Trebuie să fim fericiţi şi optimişti. Nu trebuie să ne temem. Teama este opusul credinţei.

Ştim că activitatea din Biserică se concentrează asupra familiei. Oriunde ar trăi membrii în lume, trebuie să-şi întemeieze o familie în care copiii să fie bineveniţi şi preţuiţi ca o „moştenire de la Domnul“ (Psalmii 127:3). O familie demnă de sfinţi din zilele din urmă este un model pentru lume.

Nu numai că trebuie să menţinem cele mai înalte standarde morale, dar fiecare dintre noi trebuie să fie un standard, o apărare, un refugiu. Trebuie să lăsăm „să lumineze şi lumina [noastră] înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele [noastre] bune şi să slăvească pe Tatăl [nostru], care este în ceruri“ (Matei 5:16; vezi, de asemenea, 3 Nefi 12:16).

Toate luptele şi străduinţele generaţiilor trecute ne-au adus în zilele noastre plenitudinea Evangheliei lui Isus Hristos, autoritatea de a sluji şi mijloacele necesare pentru a realiza slujirea. Totul concură în această dispensaţie a plenitudinii timpurilor, în care perfecţionarea tuturor lucrurilor va fi terminată şi în care pământul va fi pregătit pentru venirea Domnului.

Noi facem parte din această lucrare la fel ca acei bărbaţi care au legat eşarfa galbenă de bastonul lui Willard Richards şi au înălţat-o pe Vârful Steagului. Acea eşarfă, care a fluturat sus, a semnalat marea adunare care a fost profeţită în scripturile din vechime şi în cele moderne.

Vorbim despre Biserica noastră ca fiind refugiul nostru, apărarea noastră. Există siguranţă şi protecţie în Biserică. Biserica se concentrează asupra Evangheliei lui Isus Hristos. Sfinţii din zilele din urmă învaţă să se uite înăuntrul lor pentru a vedea puterea mântuitoare a Salvatorului pentru întreaga omenire. Principiile Evangheliei predicate în Biserică şi învăţate din scripturi devin un ghid pentru fiecare dintre noi în parte, dar şi pentru familiile noastre.

Ştim că aceste cămine pe care le întemeiem, precum şi cele ale descendenţilor noştri vor fi refugiul despre care se vorbeşte în revelaţii – „lumina“, „standardul moral“, „steagul“ pentru toate naţiunile şi „refugiul“ împotriva furtunilor care se vor revărsa (vezi D&L 115:5-6; Isaia 11:12; 2 Nefi 21:12).

Steagul spre care noi toţi trebuie să ne îndreptăm este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Singurul Născut din Tatăl, a cărui Biserică este aceasta, al cărui nume îl purtăm şi a cărui autoritate o deţinem.

Privim înainte cu credinţă. Am fost martorii multor evenimente în timpul vieţii şi multe se vor mai întâmpla care ne vor solicita curajul şi ne vor mări credinţa. Trebuie să urmăm sfatul: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri“ (Matei 5:12).

Cu dragă inimă să apăram istoria Bisericii şi să nu ne fie „ruşine de Evanghelia lui [Isus] Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede“ (Romani 1:16).

Vom înfrunta provocările, pentru că nu le putem evita, şi vom predica Evanghelia lui Isus Hristos şi vom predica despre El ca Salvatorul nostru, Refugiul nostru, Mântuitorul nostru.

Dacă o eşarfă galbenă uzată a fost destul de bună să fie un steag pentru lume, atunci bărbaţii obişnuiţi care deţin preoţia şi femeile obişnuite şi copiii obişnuiţi din familii obişnuite, care trăiesc conform Evangheliei cum pot mai bine oriunde în lume, pot străluci ca un standard al moralităţii, ca un refugiu împotriva oricărui rău care urmează să fie revărsat pe pământ.

„Noi vorbim despre Hristos, ne bucurăm în Hristos, predicăm despre Hristos, şi profeţim despre Hristos şi scriem după profeţiile noastre pentru ca să ştie copiii noştri la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor“ (2 Nefi 25:26).

Această Biserică va prospera. Va avea întâietate. De acest lucru sunt absolut sigur. Depun mărturia aceasta în numele lui Isus Hristos, amin.