Duminica va veni

Sunt recunoscător pentru faptul că sunt astăzi aici, cu dumneavoastră, şi că mărturiile dumneavoastră îmi dau putere. Nu am cuvinte să vă spun cât sunt de recunoscător pentru cuvintele dumneavoastră calde de încurajare, pentru dragostea şi pentru rugăciunile dumneavoastră.

Astăzi, aş dori să mă las în voia câtorva amintiri personale.

Am fost născut din părinţi de seamă. De la tatăl meu, Joseph L. Wirthlin, am învăţat valoarea muncii şi a milosteniei. El a fost episcopul episcopiei noastre în timpul Marii Crize economice din anii 1929-1930. Avea o grijă sinceră pentru cei necăjiţi. Îi ajuta pe cei aflaţi în nevoie nu pentru că era datoria lui, ci pentru că aceasta era dorinţa lui sinceră.

Se îngrijea neobosit şi binecuvânta vieţile multor suferinzi. Pentru mine, el era episcopul ideal.

Cei care l-au cunoscut pe tatăl meu ştiau cât era de activ. Cineva mi-a spus, odată, că el putea face munca a trei bărbaţi. Rareori încetinea ritmul. În 1938, când a primit un telefon de la preşedintele Bisericii, Heber J. Grant, conducea o afacere plină de succes.

Preşedintele Grant i-a spus că reorganizau Episcopatul Prezidenţial în acea zi şi că dorea ca tatăl meu să slujească în calitate de consilier al lui LeGrand Richards. Aceasta a fost o surpriză neaşteptată pentru tatăl meu şi a întrebat dacă putea să se roage mai întâi.

Preşedintele Grant a spus: „Frate Wirthlin, mai sunt doar 30 de minute înainte de sesiunea următoare a conferinţei şi vreau să mă odihnesc puţin. Ce spui?“

Desigur, tatăl meu a spus da. A slujit 23 de ani, 9 dintre ei ca episop care prezidează al Bisericii.

Tată meu avea 69 de ani când a murit. S-a întâmplat să fiu cu el când s-a prăbuşit brusc. Imediat după aceea, a murit.

Mă gândesc des la tatăl meu. Îi simt lipsa.

Mama mea, Madeline Bitner, a fost o altă influenţă minunată în viaţa mea. În tinereţea ei, a fost o atletă bună şi campioană la alergări pe distanţe scurte. Era întotdeauna bună şi iubitoare, dar ritmul ei era obositor. Deseori ne spunea: „Grăbiţi-vă“. Iar când spunea, noi ne grăbeam mai tare. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care eram aşa de rapid când jucam fotbal.

Mama mea aştepta multe de la copiii ei şi se aştepta la ce era mai bun de la ei. Încă îmi pot aminti cum spunea: „Nu fi om de nimic. Trebuie să faci mai bine“. Om de nimic era cuvântul ei pentru cineva care era leneş şi nu se ridica la înălţimea potenţialului său.

Mama mea a murit la vârsta de 87 de ani; mă gândesc adesea la ea şi-mi lipseşte mai mult decât pot spune.

Sora mea mai mică, Judith, era scriitoare, compozitoare şi învăţătoare. Îi plăceau multe lucruri, printre care Evanghelia, muzica şi arheologia. Ziua de naştere a lui Judith era cu câteva zile înainte de ziua mea. În fiecare an, îi dădeam o hârtie nouă de 1 dolar în dar de ziua ei. Trei zile mai târziu, ea îmi dădea cincizeci de cenţi în dar de ziua mea.

Judith a murit cu câţiva ani în urmă. Îi simt lipsa şi mă gândesc adesea la ea.

Iar aceasta îmi aduce aminte de soţia mea, Elisa. Îmi amintesc de prima dată când am întâlnit-o. Ca să-i fac o favoare unui prieten, mă dusesem să o iau de acasă pe sora lui, Frances. Elisa a deschis uşa şi, cel puţin pentru mine, a fost dragoste la prima vedere.

Cred că şi ea trebuie să fi simţit ceva, pentru că primele ei cuvinte, pe care mi le voi aminti întotdeauna, au fost: „Ştiu cine eşti“.

Elisa era licenţiată în limba engleză.

Până în ziua de azi, încă preţuiesc acele trei cuvinte ca pe cele mai frumoase cuvinte din limbajul omenesc.

Îi plăcea să joace tenis şi avea un serviciu extrem de rapid.. Am încercat să joc tenis cu ea, dar în final am renunţat, după ce am realizat că lovea mingea aşa de tare încât nu puteam s-o văd.

Ea a fost tăria şi bucuria mea. Datorită ei sunt un bărbat, un soţ şi un tată mai bun. Ne-am căsătorit, am avut opt copii şi am fost împreună timp de 65 de ani.

Îi datorez soţiei mele mai mult decât pot spune. Nu ştiu dacă, vreodată, a existat o căsătorie perfectă dar, din punctul meu de vedere, cred că a noastră a fost.

Când preşedintele Hinckley a vorbit la funeraliile sorei Wirthlin, a spus că pierderea cuiva drag este ceva devastator, distrugător. Te chinuie fără încetare.

A avut dreptate. Deoarece Elisa a fost bucuria mea cea mai mare, dispariţia ei este acum suferinţa mea cea mai mare.

În orele de singurătate, am petrecut mult timp gândindu-mă la lucrurile veşnice. Am meditat la doctrinele alinătoare ale vieţii veşnice.

În timpul vieţii mele am auzit multe predici despre înviere. Ca şi dumneavoastră, pot să spun pe dinafară evenimentele care au avut loc în duminica Paştelui. Am însemnat în scripturile mele pasajele referitoare la înviere şi am acces cu uşurinţă la declaraţiile cheie rostite de profeţii din zilele din urmă în legătură cu acest subiect.

Ştim ce este învierea – reunirea spiritului şi a corpului în forma lor perfectă.¹

Preşedintele Joseph F. Smith a spus: „Pe aceia de care trebuie să ne despărţim în această viaţă, îi vom întâlni şi-i vom vedea din nou, aşa cum sunt. Vom întâlni aceleaşi fiinţe cu care ne-am asociat aici, în această viaţă.“²

Preşedintele Spencer W. Kimball a explicat aceasta mai amănunţit când a spus: „Sunt sigur că, dacă ne putem imagina pe noi înşine în forma noastră cea mai bună, din punct de vedere fizic, mental, spiritual, acesta este felul în care ne vom întoarce“.³

Când suntem înviaţi, „acest corp muritor este transformat într-un corp nemuritor… [Noi] nu mai putem muri încă o dată“.⁴

Vă puteţi imagina aceasta? Viaţă pentru totdeauna? Niciodată bolnavi, niciodată să nu simţim durere, niciodată împovăraţi din cauza ispitelor şi a păcatelor care ne-au stăpânit în viaţa muritoare?

Învierea este baza credinţei noastre ca fiinţe creştine. Fără ea, credinţa noastră n-are sens. Apostolul Pavel a spus: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa [noastră]“.⁵

În toată istoria omenirii, au existat multe suflete măreţe şi înţelepte, dintre care multe au cerut, în mod special, cunoaştere de la Dumnezeu. Dar, când Salvatorul s-a ridicat din mormânt, a făcut ceva ce nimeni nu mai făcuse vreodată. A făcut ceva ce nimeni altcineva nu putea face. El a rupt legăturile morţii, nu doar pentru El Însuşi, ci pentru toţi cei care au trăit vreodată – pentru cei drepţi şi pentru cei nedrepţi.⁶

Când Hristos s-a ridicat din mormânt, aducând primele roade ale învierii, El a făcut acest dar valabil pentru toţi oamenii. Şi, prin acest act sublim, El a uşurat durerea devastatoare, distrugătoare care chinuie sufletele acelora care au pierdut pe cineva iubit şi preţios.

Mă gândesc cât de neagră a fost vinerea când Hristos a fost ridicat pe cruce.

În acea zi de vineri teribilă, pământul s-a cutremurat şi s-a întunecat. Furtuni înspăimântătoare au lovit pământul.

Acei oameni ticăloşi care au vrut să-I ia viaţa, s-au bucurat. Acum, că Isus nu mai era, cu siguranţă, cei care-L urmaseră s-ar fi împrăştiat. În acea zi, ei erau triumfători.

În acea zi, perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două.

Maria Magdalena şi Maria, mama lui Isus, erau amândouă copleşite de supărare şi disperare. Omul superb pe care-L iubiseră şi-L onoraseră zăcea pe cruce, fără viaţă.

În acea vineri, apostolii au fost devastaţi. Isus, Salvatorul lor – omul care mersese pe apă şi înviase morţii – era, El Însuşi, la mila celor ticăloşi. Au privit, neputincioşi, cum a fost distrus de către duşmanii Lui.

În acea vineri, Salvatorul omenirii a fost umilit şi lovit, batjocorit şi ocărât.

A fost o zi de vineri plină de supărare devastatoare, distrugătoare, care a chinuit sufletele celor care L-au iubit şi onorat pe Fiul lui Dumnezeu.

Cred că, dintre toate zilele de la începutul istoriei acestei lumi, acea vineri a fost cea mai întunecată.

Dar judecata acelei zile triste n-a durat mult.

Disperarea n-a ţinut mult, pentru că, duminică, Domnul înviat a rupt legăturile morţii. S-a ridicat din mormânt şi a apărut triumfător şi glorios ca Salvator al întregii omeniri.

Şi, într-o clipă, ochii ce fuseseră plini de lacrimi nesecate s-au luminat. Buzele care şoptiseră rugăciuni pline de disperare şi supărare umpleau acum aerul de laude minunate, pentru că Isus Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu, stătea în faţa lor ca primul rod al învierii, dovada că moartea este doar începutul unei noi şi minunate existenţe.

Fiecare dintre noi vom avea propria noastră vineri – acea zi când universul însuşi pare că se năruie şi ruinele lumii noastre zac împrăştiate în bucăţi în jurul nostru. Toţi vom trece prin această experienţă a acelor timpuri dezastruoase, când ni se pare că niciodată nu vom mai fi la fel. Toţi vom avea vinerile noastre.

Dar vă mărturisesc, în numele Celui care a învins moartea – duminica va veni. În întunericul durerii noastre, duminica va veni.

Nu contează disperarea noastră, nu contează supărarea noastră, duminica va veni. În această viaţă sau în viaţa viitoare, duminica va veni.

Vă mărturisesc că învierea nu este o fabulă. Avem mărturiile personale ale celor care L-au văzut. Mii de oameni din lumea veche şi din zilele noastre mărturisesc despre Salvatorul înviat. Ei au simţit rănile din mâinile, picioarele şi din coasta Sa. Ei au vărsat lacrimi de bucurie nestăpânită când L-au îmbrăţişat.

După înviere, ucenicii şi-au revenit. Au călătorit în toată lumea, proclamând vestea glorioasă a Evangheliei.

Dacă ar fi vrut, ar fi putut să plece şi să se întoarcă la modul lor de viaţă dinainte şi la ocupaţiile lor. În timp, asocierea lor cu El ar fi fost uitată.

Ar fi putut să nege divinitatea lui Hristos. Totuşi, nu au făcut aceasta. În faţa pericolului, a batjocurii şi a ameninţării cu moartea, au intrat în palate, în temple şi în sinagogi, proclamându-L curajoşi pe Isus Hristosul, Fiul înviat al Dumnezeului Cel Viu.

Mulţi dintre ei şi-au oferit ca mărturie finală propriile lor vieţi preţioase. Au murit ca nişte martiri, având pe buze mărturia despre învierea lui Hristos în timp ce mureau.

Învierea a schimbat vieţile celor care au fost martorii ei. Nu ar trebui ea să schimbe şi vieţile noastre?

Ne vom ridica din mormânt. Şi, în acea zi, tatăl meu o va îmbrăţişa pe mama mea. În acea zi, din nou, eu o voi ţine în braţele mele pe iubita mea Elisa.

Datorită vieţii şi sacrificiului etern al Salvatorului lumii, noi vom fi reuniţi cu cei pe care i-am iubit.

În acea zi, vom cunoaşte dragostea Tatălui nostru Ceresc. În acea zi, ne vom bucura că Mesia a învins totul, astfel încât să putem trăi pentru totdeauna.

Datorită rânduielilor sacre pe care le primim în templele sfinte, plecarea noastră din această scurtă viaţă muritoare nu poate separa mult timp relaţiile pe care le-am legat strâns cu corzi făcute din legături veşnice.

Mărturia mea solemnă este că moartea nu este sfârşitul existenţei. „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni“.⁷ Datorită învierii lui Hristos „moartea a fost înghiţită de biruinţă“.⁸

Datorită iubitului nostru Mântuitor ne putem ridica vocile, chiar în mijlocul celor mai negre vineri ale noastre, şi putem proclama: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?“⁹

Când preşedintele Hinckley a vorbit despre teribila singurătate care vine asupra celor care i-au pierdut pe cei iubiţi, el, de asemenea, a promis că, în tăcerea nopţii, o voce liniştită, abia auzită va şopti în pace sufletului nostru: „totul este bine“.

Sunt peste măsură de recunoscător pentru măreaţa şi adevărata doctrină a Bisericii şi pentru darul Duhului Sfânt care a şoptit sufletului meu cuvintele promise de alinare şi de pace, prin iubitul nostru profet.

Din profunzimea durerii mele m-am bucurat de gloria Evangheliei. Mă bucur că profetul Joseph Smith a fost ales să restaureze pe pământ Evanghelia, în această ultimă dispensaţie. Mă bucur că avem un profet, preşedintele Gordon B. Hinckley, care conduce Biserica Domnului în zilele noastre.

Fie ca noi să înţelegem şi să trăim mulţumind pentru darul nepreţuit care ne-a fost dăruit, în calitate de fii şi fiice ale unui Tată Ceresc iubitor şi pentru promisiunea acelei zile luminoase, când cu toţii ne vom ridica triumfători din morminte.

Rugăciunea mea este ca noi, întotdeauna, să putem şti că, indiferent cât de întunecoasă ne este vinerea, duminica va veni. În numele lui Isus Hristos, amin.