Să devenim instrumente în mâinile lui Dumnezeu

Bunicul din partea mamei, Alma Benjamin Larsen, avea doar 34 de ani când s-a trezit într-o dimineaţă şi a observat că avea probleme cu vederea. La scurt timp după aceea şi-a pierdut vederea în întregime. Bunicul meu slujise într-o misiune şi fusese un membru credincios al Bisericii. Era fermier cu o soţie şi trei copii şi nu-şi putea imagina viaţa fără să poată vedea. Soţia şi copiii mici ai bunicului meu trebuiau acum să ducă povara de a se îngriji de fermă, iar banii s-au împuţinat.

În acest timp de întuneric fizic, mulţi oameni au devenit instrumente în mâinile lui Dumnezeu pentru a-l ajuta pe bunicul meu cel orb. O experienţă ce a avut o influenţă puternică asupra familiei sale a avut loc în 1919. Era un an de mare dificultate financiară pentru toţi oamenii din oraşul bunicului meu. Fermele erau confiscate de către bănci datorită faptului că oamenii nu-şi achitau ratele la creditele ipotecare, iar afacerile dădeau faliment. Pe ferma sa era pusă o ipotecă considerabilă, iar bunicul a primit o notificare în care se scria că el trebuia să plătească 195 de dolari pentru ca banca să nu-i confişte proprietatea şi el să şi-o poată păstra încă un an. Pentru el, să plătească această taxă era o datorie greu de achitat. Aproape toţi erau în această situaţie şi părea imposibil să obţină atât de mulţi bani. Chiar de ar fi adunat tot ceea ce avea în fermă - cai, vaci, utilaje – tot nu le-ar fi putut vinde pentru 195 de dolari. Bunicul meu l-a rugat pe un vecin să-i taie două sau trei din vacile sale şi le-a vândut împreună cu alte produse. El le oferise credite vecinilor săi, înţelegându-se cu aceştia ca ei să se achite la sfârşitul anului, dar nici unul dintre datornici nu a putut să le plătească. Situaţia economică a familiei sale era tristă.

În jurnalul său, bunicul povesteşte: „N-am să uit niciodată acea seară friguroasă, chiar dinaintea Crăciunului din 1919. Părea ca şi cum ne vom pierde ferma. Fiica mea, Gladys, mi-a pus o foaie de hârtie în mână şi a zis: ’Asta a venit azi prin poştă’. I-am dat-o mamei sale şi am întrebat-o ce era. Iată ce mi-a citit soţia: ’Dragă frate Larsen, aţi fost în gândurile mele toată ziua. Mă întreb dacă sunteţi în impas financiar. Dacă sunteţi, am 200 de dolari pe care-i puteţi avea’. Scrisoarea era semnată ’Jim Drinkwater’. Jim era un bărbat scund, invalid şi ar fi fost ultimul om de pe pământ la care cineva s-ar fi gândit că ar fi avut atâţia bani la dispoziţie. În seara aceea m-am dus la casa lui şi a spus: ’Frate Larsen, dimineaţa aceasta am primit un mesaj din cer şi toată ziua nu v-am putut scoate din minte. Eram sigur că sunteţi în impas financiar’. Fratele Drinkwater mi-a dat 200 de dolari, iar 195 i-am trimis companiei ipotecare şi cu cei 5 dolari rămaşi am cumpărat cizme şi îmbrăcăminte pentru copii. În acel an, chiar a venit Moş Crăciun“.

Bunicul meu scrie mai departe şi îşi depune mărturia: „Domnul nu m-a uitat niciodată la vreme de nevoie. El a înduioşat inimile altora la fel cum a înduioşat inima fratelui Drinkwater. Depun mărturia că singura protecţie şi siguranţă, pe care le-am găsit vreodată, au venit încercând să ţin poruncile Domnului, sprijinind şi susţinând autorităţile acestei Biserici“.

M-am gândit de multe ori la Jim Drinkwater şi m-am întrebat cum a devenit el o persoană în care Domnul să poată avea încredere. Jim era un bărbat scund, invalid pe care Dumnezeu îl însărcinase să ajute un fermier orb cu trei copii, care avea de plătit o ipotecă. Am învăţat foarte mult din experienţa bunicului meu cu Jim Drinkwater. Am învăţat că, pentru a deveni un instrument în mâinile lui Dumnezeu, o persoană nu trebuie să aibă o chemare în Biserică, o invitaţie de a ajuta pe cineva sau o sănătate excelentă. Atunci, cum devenim, dumneavoastră şi cu mine, instrumente în mâinile lui Dumnezeu? Profeţii şi scripturile ne învaţă cum.

În primul rând, trebuie să avem dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu. Când învăţătorul legii L-a întrebat pe Învăţător: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă… ?“, Salvatorul a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22:36-39).

Joseph F. Smith a spus: „Caritatea sau dragostea este cel mai măreţ principiu al existenţei. Dacă putem da o mână de ajutor celor oprimaţi, dacă îi putem ajuta pe cei deznădăjduiţi şi trişti, dacă putem îmbunătăţi şi ameliora condiţiile oamenilor, este misiunea noastră să o facem, este o parte esenţială a religiei noastre“ (în Conference Report, aprilie 1917, p. 4). Atunci când simţim dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu, ni se oferă ocazii pentru a-i ajuta în călătoriile lor, înapoi în prezenţa Sa.

Experienţele misionare ale fiilor lui Mosia ne ajută, de asemenea, să înţelegem cum să devenim instrumente în mâinile lui Dumnezeu. „Şi s-a întâmplat că au călătorit timp de multe zile în pustiu“ (Alma 17:9). Trebuie să vrem să călătorim prin pustiu. Fiii lui Mosia doreau să iasă din zona lor de confort şi să facă ceea ce nu era uşor. Dacă Amon nu ar fi dorit să călătorească către un pământ străin, locuit de un popor sălbatic, împietrit şi înfricoşător, el nu l-ar fi găsit şi ajutat pe Lamoni şi pe tatăl acestuia, iar mulţi lamaniţi, poate, nu ar fi aflat niciodată despre Isus Hristos. Dumnezeu ne-a cerut să călătorim, să mergem în misiuni, să acceptăm chemări, să invităm pe cineva la biserică sau să ajutăm pe cineva aflat la nevoie.

În căutarea lor de a-i ajuta pe fraţii lor lamaniţi, fiii lui Mosia au învăţat, de asemenea, importanţa postului şi a rugăciunii. „Şi au postit mult şi s-au rugat mult ca Domnul să le dea o parte din Spiritul Său ca să-i întovărăşească şi să rămână cu ei, pentru ca ei să poată fi o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, pentru ca ei să aducă, dacă aceasta va fi posibil, pe confraţii lor, lamaniţii, la cunoaşterea adevărului“ (Alma 17:9). Vrem, într-adevăr, să fim instrumente în mâinile lui Dumnezeu? Dacă este aşa, dorinţa noastră se va regăsi în rugăciunile noastre şi va fi în centrul atenţiei în zilele noastre de post.

După ce şi-a pierdut vederea, bunicul meu a postit şi s-a rugat ca, dacă era să rămână în întuneric, Domnul să-i aducă pace. A exprimat acest lucru aproape de perioada în care a orbit: „Mintea mea s-a luminat şi norii întunericului m-au părăsit“. Putea vedea din nou, nu cu ochii fizici, ci cu cei spirituali. Mai târziu, Alma Benjamin Larsen a primit chemarea de patriarh, în care a slujit timp de 32 de ani. Asemenea fiilor lui Mosia, bunicul meu a postit şi s-a rugat şi, ca rezultat, i s-a oferit ocazia de a binecuvânta mii de copii ai lui Dumnezeu.

Noi, asemenea lui Jim Drinkwater şi bunicului meu, trebuie să fim receptivi la şoaptele Duhului Sfânt, pentru ca, atunci când dorim să fim un instrument în mâinile lui Dumnezeu, să putem primi revelaţii. Profetul Alma cel tânăr ne vorbeşte despre revelaţiile pe care le-a primit. „Eu cunosc ceea ce Domnul mi-a poruncit mie şi mă mândresc pentru aceasta… da, şi aceasta este slava mea, şi anume ca, eu să fiu poate, un instrument în mâinile lui Dumnezeu ca să aduc un suflet la pocăinţă; şi aceasta este bucuria mea“ (Alma 29:9). Alma primise revelaţie cu privire la ceea ce trebuia să facă.

Port cu mine un carneţel în care notez inspiraţia şi impresiile ce le primesc de la Spirit. Nu arată prea bine, se învecheşte şi trebuie să fie înlocuit din când în când. Atunci când în minte îmi vin impresii, le scriu în carneţel şi încerc să le aplic în viaţa mea. Mi-am dat seama de multe ori că, atunci când făceam ceva care era notat pe lista mea, acţiunea mea era răspunsul la rugăciunea unei persoane. Au fost, de asemenea, acele cazuri când nu am făcut un anumit lucru de pe lista mea şi am aflat mai târziu că era o persoană pe care aş fi putut-o ajuta, dar n-am făcut-o. Când primim impresii legate de copiii lui Dumnezeu, dacă scriem pe hârtie gândurile şi inspiraţiile pe care le primim şi, apoi, ne supunem lor, încrederea lui Dumnezeu în noi creşte, iar nouă ni se dau mai multe ocazii de a fi instrumente în mâinile lui Dumnezeu.

Preşedintelui Faust spune: „Puteţi fi instrumente puternice în mâinile lui Dumnezeu pentru a propăşi această lucrare măreaţă… Puteţi face ceva pentru o altă persoană, ceva ce nici o altă persoană născută vreodată nu o poate face…“ („Instrumente în mâinile lui Dumnezeu“, Liahona, noiembrie 2005, p. 115). Dumnezeu îi preţuieşte pe aceia care îi ajută pe copiii Săi. Invit pe fiecare dintre noi să urmeze sfatul profeţilor, să devină instrumente în mâinile lui Dumnezeu şi să se găsească printre cei preţuiţi pentru că i-am ajutat pe copiii Săi.

În numele lui Isus Hristos, amin.