O, fiţi înţelepţi

Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, în timp ce studiam Cartea lui Mormon, mi-a atras atenţia o învăţătură a profetului Iacov. După cum vă amintiţi, Iacov a fost unul dintre cei doi fii ai tatălui Lehi, născuţi în pustietate, după ce familia a plecat din Ierusalim. El a fost martor ocular la miracole şi el şi-a văzut, de asemenea, familia dezbinată de nesupunere şi revoltă. Iacov îi cunoştea şi îi iubea pe Laman şi pe Lemuel la fel cum îl cunoştea şi îl iubea pe Nefi, iar disensiunile dintre ei l-au afectat în mod personal. Din punctul de vedere al lui Iacov, nu era vorba de ideologie, filozofie, nici chiar de teologie. Era vorba de familia sa.

Durerea sufletului lui Iacov este evidentă în timp ce el îşi exprimă îngrijorarea că poporul său va „respinge cuvintele profeţilor“ cu privire la Hristos şi va „nega… puterea lui Dumnezeu şi darul Duhului Sfânt… şi [îşi va] bate joc de planul cel mare al mântuirii“ (Iacov 6:8).

Apoi, chiar înainte de a-şi lua rămas bun, el rosteşte zece cuvinte simple care reprezintă tema mesajului meu din această dimineaţă. Rugămintea lui Iacov a fost: „O, fiţi înţelepţi; ce pot să vă spun mai mult?“ (Iacov 6:12).

Aceia dintre dumneavoastră care sunteţi părinţi şi bunici înţeleg ce trebuie să fi simţit Iacov în acele momente. El îşi iubea poporul, pentru că şi poporul era familia lui. El le-a propovăduit cât de clar putea şi cu întreaga energie a sufletului lui. El i-a avertizat, folosind termeni exacţi, asupra a ceea ce se va întâmpla dacă ei vor alege să nu „[intre] prin poarta cea strâmtă şi [să nu continue] pe calea cea îngustă“. Nu i-a venit în minte nimic altceva ce ar fi putut spune pentru a avertiza, a îndemna, a inspira, a motiva. Aşa încât a spus simplu şi profund: „O, fiţi înţelepţi; ce pot să vă spun mai mult?“ (Iacov 6:11).

M-am întâlnit cu membri ai Bisericii din multe naţiuni ale lumii. Sunt impresionat de spiritul şi energia multora dintre membrii noştri. Inimi sunt înmuiate şi vieţi sunt binecuvântate. Lucrarea înaintează în mod dinamic şi pentru aceasta sunt profund recunoscător. Dar văd multe motive pentru care membrii Bisericii trebuie să fie foarte înţelepţi în tot ceea ce fac.

Domnul, în infinita Sa înţelepciune, a organizat Biserica Sa pentru a funcţiona pe baza unei slujiri laice. Aceasta înseamnă că ni s-a dat responsabilitatea de a ne îngriji unul de altul şi de a ne sluji unul pe altul. Noi trebuie să ne iubim unul pe altul aşa cum ne iubesc Tatăl nostru din Cer şi Domnul Isus Hristos. Chemările şi situaţia noastră se schimbă din când în când, oferindu-ne ocazii diverse şi unice de a sluji şi a creşte. Majoritatea conducătorilor şi învăţătorilor din Biserică sunt ferm angajaţi în îndeplinirea responsabilităţilor lor. Este adevărat că unii sunt mai puţin eficienţi decât alţii; dar, aproape întotdeauna, se fac eforturi sincere pentru a se oferi o slujire semnificativă în Evanghelie.

Uneori, întâlnim persoane care depun atâta energie în slujirea lor în Biserică, încât viaţa lor îşi pierde echilibrul. Ei încep să creadă că programele pe care le administrează sunt mai importante decât oamenii pe care îi slujesc. Ei îşi complică slujirea cu lucruri inutile care le ocupă prea mult timp, costă prea mult şi consumă prea multă energie. Ei refuză să delege responsabilităţi sau să permită altora să crească în responsabilităţile ce le revin.

Ca urmare a faptului că acordă prea mult timp şi energie slujirii lor în Biserică, relaţiile familiei eterne se pot deteriora. Eficienţa la serviciu poate avea de suferit. Această metodă nu este sănătoasă, nici sub aspect spiritual, nici sub alte aspecte. Deşi, uneori, chemările noastre pot cere din partea noastră eforturi mai intense şi o concentrare neobişnuită, noi trebuie să ne străduim să ţinem lucrurile într-un anumit echilibru. Nu trebuie să permitem niciodată slujirii noastre să înlocuiască atenţia de care trebuie să beneficieze alte priorităţi de seamă din vieţile noastre. Amintiţi-vă sfatul regelui Beniamin: „Şi, vedeţi ca toate aceste lucruri să fie făcute în înţelepciune şi ordine; căci nu este nevoie ca omul să fugă mai repede decât este puterea lui“ (Mosia 4:27).

Pot să vă sugerez şase modalităţi în care putem sluji atât înţelept, cât şi bine?

Prima, concentraţi-vă asupra oamenilor şi principiilor – nu asupra programelor. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le facem prin Evanghelia lui Isus Hristos este să clădim oameni. Pentru a sluji altora în mod corespunzător este nevoie să facem eforturi să-i înţelegem ca indivizi – personalitatea lor, punctele forte, preocupările, speranţele şi visurile lor – astfel încât să putem oferi ajutor şi sprijin în mod corect. Sincer, este mult mai uşor să gestionezi programele decât să înţelegi şi să slujeşti cu adevărat oamenilor. Scopul principal al adunărilor conducerii Bisericii ar trebui să fie discutarea modului în care să slujim oamenilor. Informarea şi coordonarea de rutină se pot realiza acum prin apeluri telefonice, poşta electronică sau poşta obişnuită, astfel încât ordinea de zi a adunărilor consiliului şi adunărilor preşedinţiei se poate concentra asupra nevoilor oamenilor.

Obiectivul nostru ar trebui să fie întotdeauna folosirea programelor Bisericii ca mijloc de a înălţa, încuraja, ajuta, învăţa, iubi şi desăvârşi oameni. „Amintiţi-vă că valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu“ (D&L 18:10). Programele sunt instrumente. Gestionarea lor şi implicarea oamenilor în aceste programe nu trebuie să fie priorităţi mai mari decât nevoile oamenilor pe care sunt proiectate să-i binecuvânteze şi să-i slujească.

A doua, fiţi inventivi. Pe măsură ce ne străduim să ne îndeplinim cu sârguinţă şi credinţă chemările, trebuie să căutăm inspiraţie de la Spirit pentru a rezolva problemele în modurile cele mai utile pentru oamenii cărora le slujim. Avem manuale de instrucţiuni şi îndrumările pe care le cuprind trebuie să fie urmate. În acest context, există ocazii nenumărate de a gândi, de a fi creativ şi de a folosi talentele personale. Instrucţiunea de a ne îndeplini cu credinţă şi sârguinţă chemările nu este o poruncă de a le înzorzona şi complica. A fi novator nu înseamnă a extinde; foarte adesea, înseamnă a simplifica.

Pentru că principiul etern al libertăţii de a alege ne dă posibilitatea să alegem şi să gândim singuri, noi trebuie să devenim tot mai capabili să rezolvăm probleme. Putem greşi uneori, dar, atât timp cât urmăm principiile şi îndrumările Evangheliei, noi putem învăţa din aceste greşeli, îi putem înţelege mai bine pe alţii şi putem deveni mai eficienţi în slujirea lor.

A fi novator înseamnă, de asemenea, că nu trebuie să ni se spună tot ce trebuie să facem. Domnul a spus: „Nu este bine ca Eu să poruncesc în toate lucrurile; pentru că acela care trebuie constrâns în toate lucrurile este un slujitor leneş şi nu un slujitor înţelept“ (D&L 58:26). Noi avem încredere, fraţi şi surori, că veţi folosi inspiraţia. Avem încredere că veţi face acest lucru, respectând regulile şi principiile Bisericii. Avem încredere că veţi fi înţelepţi şi vă veţi sfătui împreună pentru a ajuta la clădirea credinţei şi mărturiei în vieţile acelora pe care îi slujiţi.

A treia, împărţiţi munca şi delegaţi responsabilităţi. Există o diferenţă între a răspunde de îndeplinirea unui lucru şi a-l face tu însuţi. De exemplu, un preşedinte de cvorum al vârstnicilor nu mai trebuie să considere că trebuie să facă personal vizitele de acasă pe care nu le-au făcut alţii. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul preşedintei Societăţii de Alinare în ceea ce priveşte învăţământul prin vizite. Nu numai că o astfel de măsură nu ar fi înţeleaptă, dar nu este nici modul în care trebuie să se facă învăţământul de acasă sau prin vizite. Învăţământul de acasă nu înseamnă numărul de vizite făcute unei familii; vizitele şi numărul lor nu sunt decât unităţi de măsură. Învăţământul de acasă înseamnă dragoste de oameni şi slujirea şi îngrijirea copiilor Tatălui Ceresc.

Trebuie repartizate însărcinări, trebuie delegate responsabilităţi şi membrilor trebuie să li se permită să-şi îndeplinească slujirea cât pot mai bine. Consiliaţi, sfătuiţi, convingeţi, motivaţi – dar nu faceţi munca în locul lor. Permiteţi şi altora să progreseze şi să crească, chiar dacă aceasta înseamnă, uneori, înscrierea unor rezultate nu chiar perfecte în rapoarte.

A patra modalitate constă în eliminarea sentimentului de vină. Sper că se ştie că inocularea sentimentului de vină nu este o tehnică motivaţională potrivită pentru a fi folosită de conducătorii şi învăţătorii Evangheliei lui Isus Hristos. Noi trebuie să motivăm, întotdeauna, prin dragoste şi apreciere sinceră, nu prin crearea sentimentului de vină. Îmi place cum se spune: „Surprinde-i pe alţii făcând ceva drept“.

Totuşi, există persoane care au sentimente de vină ca urmare a slujirii lor în Biserică. Astfel de sentimente pot apărea când timpul şi atenţia noastră sunt împărţite între multe solicitări şi priorităţi. Ca muritori, pur şi simplu nu putem face totul o dată. Ca urmare, trebuie să facem toate lucrurile „în înţelepciune şi ordine“ (Mosia 4:27). Aceasta va însemna deseori devierea temporară a atenţiei de la o prioritate pentru a ne ocupa de o alta. Uneori, nevoile familiei vă vor solicita întreaga atenţie. Alteori, pe primul plan vor fi responsabilităţile profesionale. Şi vor fi perioade în care pe primul loc se vor afla chemările în Biserică. Un bun echilibru se realizează atunci când facem lucrurile la timpul potrivit şi nu când ne amânăm pregătirea sau ne îndeplinim responsabilităţile în ultimul minut.

În plus, trebuie să ne aducem aminte că Hristos a venit pentru a îndepărta sentimentul de vină, iertându-i pe aceia care se pocăiesc (vezi Alma 24:10). El a venit pentru a aduce pace sufletului tulburat. „Vă las pacea“, a spus El. „Vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27). Prin miraculoasa ispăşire, el ne îndeamnă: „Luaţi jugul Meu asupra voastră… şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (Matei 11:29).

Pe măsură ce puterea ispăşirii începe să lucreze în vieţile noastre, noi ajungem să înţelegem că Salvatorul a purtat deja povara vinei noastre. Şi aceasta pentru ca noi să putem fi destul de înţelepţi pentru a înţelege, pentru a ne pocăi când este necesar şi pentru a lăsa vina noastră să dispară.

A cincea modalitate constă în repartizarea atentă a resurselor noastre sub aspectul timpului, venitului şi energiei. Aş vrea să vă împărtăşesc un mic secret. Unii dintre dumneavoastră l-aţi aflat deja. Iar dacă nu, este timpul să-l aflaţi. Oricare ar fi nevoile familiei dumneavoastră sau oricare ar fi responsabilităţile în Biserică, nu veţi putea spune niciodată „Acum am terminat“. Întotdeauna va mai fi ceva de făcut. Există, întotdeauna, o altă problemă de familie căreia trebuie să-i acordaţi atenţie, o altă lecţie de pregătit, un alt interviu de efectuat, o altă adunare la care să participaţi. Trebuie să dăm dovadă de înţelepciune protejându-ne sănătatea şi urmând sfatul pe care preşedintele Hinckley ni l-a dat deseori, acela de a face tot ce putem.

Cheia, mi se pare mie, o reprezintă cunoaşterea şi înţelegerea propriilor capacităţi şi limite şi, apoi, stabilirea ritmului, alocarea şi stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte timpul, concentrarea atenţiei şi resurselor pentru a-i putea ajuta, cu înţelepciune, pe alţii, inclusiv pe membrii familiei dumneavoastră, în eforturile lor de a obţine viaţa veşnică.

A şasea modalitate se referă la dumneavoastră, în calitate de conducători, şi constă în delegarea responsabilităţilor membrilor şi, mai ales, celor recent convertiţi. Preşedintele Hinckley a spus că fiecare membru nou al Bisericii are nevoie de o responsabilitate. Dar, oricare ar fi responsabilitatea încredinţată, aceasta nu trebuie să-i copleşească pe membrii noi, ci trebuie să le ofere ocazia de a se simţi bine în Biserică, învăţând doctrina ei şi muncind alături de membri prietenoşi. Trebuie să-i ancoreze la Evanghelia restaurată prin creşterea mărturiei lor şi prin slujire.

Dragi fraţi şi surori, să ne concentrăm asupra modalităţilor simple în care putem sluji în împărăţia lui Dumnezeu, străduindu-ne întotdeauna să schimbăm vieţi, inclusiv pe a noastră. Cel mai important lucru cu privire la responsabilităţile noastre în Biserică nu îl constituie statisticile raportate sau adunările desfăşurate, ci dacă fiecare persoană – căreia i s-a slujit individual aşa cum a făcut Salvatorul – a fost înălţată şi încurajată şi, în cele din urmă, schimbată. Misiunea noastră este să-i ajutăm pe alţii să găsească pacea şi bucuria pe care numai Evanghelia le-o poate da. Isus a rezumat în şapte cuvinte cum putem realiza noi acest lucru. El a spus „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele“ (Ioan 14:15).

Zilele noastre se aseamănă sub multe aspecte cu zilele lui Iacov. Sfatul meu se aseamănă cu al lui: „Să vă pocăiţi şi să veniţi cu toată hotărârea inimii şi să vă lipiţi de Dumnezeu, tot aşa cum El se lipeşte de voi“ (Iacov 6:5). Fraţi şi surori, fiţi înţelepţi în familiile dumneavoastră. Fiţi înţelepţi în îndeplinirea chemărilor în Biserică. Fiţi înţelepţi cu timpul dumneavoastră. Echilibraţi-vă cu înţelepciune responsabilităţile. O, fiţi înţelepţi, preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori. Ce pot să vă spun mai mult?

Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze cu înţelepciunea de a-L iubi pe Fiul Său, Isus Hristos, şi de a ajuta, cu înţelepciune, la împlinirea lucrării Sale. Îmi depun mărturia că El trăieşte. Aceasta este Biserica Sa. Noi facem lucrarea Sa. Fie ca pacea Domnului să fie cu noi. Şi fie ca noi să ne îndeplinim cu înţelepciune responsabilităţile, aceasta este rugăciunea mea umilă, în numele lui Isus Hristos, amin.