Să ne amintim de dragostea Domnului

„Hristos în robă roşie“ de Minerva Teichert pare a fi pictura perfectă pentru a descrie tema scripturii pe care am ales-o pentru această seară: „Sunt îmbrăţişat pentru veşnicie în braţele dragostei Lui“ (2 Nefi 1:15). Hristos arată atât de primitor cu braţele întinse spre noi. Aşa cum El i-a invitat pe nefiţi „ridicaţi-vă şi veniţi către Mine“ (3Nefi 11:15), tot aşa El ne invită pe fiecare dintre noi să venim, una câte una, la El, astfel ca şi noi să putem să ştim „că [El] este Dumnezeul întregului pământ, şi că [El] a fost ucis pentru păcatele lumii“ (3 Nefi: 11:14). Aflăm cum este să fii îmbrăţişat în dragostea Lui, atunci când acceptăm această invitaţie.

Sunt sigură că fiecare dintre noi s-a simţit, cel puţin o dată, îmbrăţişată de braţele lui Hristos. Dar dacă dumneavoastră sunteţi ca mine, există momente în care vă este teamă, când stresul şi aglomeraţia vieţii par să vă copleşească, momente în care nu mai simţiţi îndrumarea Spiritului. Probabil că simţiţi chiar c-aţi fost abandonate. Când mă întâlnesc cu astfel de momente, cel mai bun antidot este amintirea momentelor când pacea lui Hristos m-a întărit. Aşa că, în această seară, vă invit să vă amintiţi, împreună cu mine, cum este să simţiţi dragostea Domnului în viaţa dumneavoastră şi să vă simţiţi îmbrăţişate de braţele Lui.

Mama mea a murit când eu eram o tânără mamă. Încă aveam nevoie de sfatul şi îndrumarea ei. După ce a fost diagnosticat cancerul, ea a mai trăit doar şase săptămâni. Iniţial, m-am îngrijorat pentru tatăl meu. M-am simţit recunoscătoare că mama nu a suferit mult şi că moartea ei a fost o experienţă bună pentru noi. Dar după câteva săptămâni au venit Ziua Mamei şi ziua ei de naştere, iar eu am început să simt foarte tare lipsa ei. Vroiam să simt braţele ei cuprinzându-mă şi vroiam să ştiu că ea era bine. Vroiam să-i spun că o iubeam şi că-i simţeam lipsa.

Într-o noapte, în timp ce mă rugam şi plângeam (lucru pe care l-am făcut deseori de atunci), am simţit cum un sentiment de alinare îmi cuprinde corpul – deodată şi foarte puternic. Sentimentul m-a întărit; mi-a redat pacea. Nu a durat mult, dar a avut un efect imens de uşurare. Am ştiut ce s-a întâmplat – dragostea Domnului m-a îmbrăţişat şi mi-a adus pace şi putere. Şi, la fel de important, acel moment mi-a rămas în amintire ca un dar încântător ce poate fi despachetat şi de care-ţi poţi aminti când viaţa este dificilă.

Uneori, de asemenea, momentele de dragoste şi pacea ce le însoţea veneau pe neaşteptate şi când nu era nevoie – când nu aveam de întâmpinat probleme sau lucruri speciale. Într-o duminică frumoasă de toamnă, stăteam în scaunul în care-mi citesc scripturile, privind frunzele galbene ce cădeau din caisul vecinului nostru. Mi-am ridicat privirea din scripturi şi fără nici o avertizare am simţit cum mă cuprindea un sentiment de pace şi de mulţumire. Momentul a fost trecător, dar amintirea dragostei pe care am simţit-o a rămas. Este un dar al memoriei pe care să ţi-l aminteşti când viaţa şi timpurile sunt dificile.

Dar în fiecare zi, când o caut, găsesc dovezile dragostei Domnului în viaţa mea şi simt braţele Sale cuprinzându-mă. Îl văd pe Domnul în plimbarea mea de dimineaţă, când aerul este clar şi prima rază de lumină apare la răsărit; simt dragostea Lui când un verset din scriptură îmi apare în minte şi îmi vorbeşte într-un fel nou. Recunosc dragostea Lui când sunt învăţată de femeile bune de la Societatea de Alinare sau de învăţătoarele vizitatoare care au grijă de mine. Simt prezenţa Sa când inima mea răspunde la auzul unei muzici minunate sau al unei cuvântări de neuitat. Dragi surori, Domnul este pretutindeni când ne deschidem ochii şi inimile pentru dragostea Sa.

Dar sunt sigură că există printre dumneavoastră femei care gândesc acum: „Când am eu timp pentru o plimbare de dimineaţă? Când a fost ultima dată când am avut 10 minute de linişte ca să-mi citesc scripturile? Sau, când a fost ultima dată când am avut o zi fără dureri sau fără griji sau fără chin?“ Şi recunosc cât este de adevărat că, adesea, viaţa este ca un morman de obligaţii, frustrări şi dezamăgiri. Dar Domnul este acolo, întotdeauna acelaşi: braţele Sale rămân întinse. Când ne simţim copleşite, trebuie să ne amintim de pacea despre care El ne-a vorbit de multe ori. Pacea Lui aduce alinare şi putere; lumea nu ne poate da aceasta.

Ca femei credincioase din Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, am fost binecuvântate cu Duhul Sfânt. Când Îl invităm pe Salvator în vieţile noastre, Duhul Sfânt ne va depune mărturie despre dragostea pe care Tatăl şi Fiul Său, Salvatorul nostru, o au pentru fiecare dintre noi. Dar să simţim dragostea Lor depinde nu numai de dorinţa noastră, ci şi de faptele noastre. Iar faptele pe care trebuie să le facem ne sunt cunoscute: rugăciunea sinceră care este specifică şi umilă, urmată de ascultarea răspunsurilor Domnului în linişte; studiul regulat al scripturii şi cugetarea la ceea ce am citit; şi, în final, dorinţa de a cunoaşte mai multe despre noi înşine şi de a crede în promisiunea Domnului că El „va face ca lucrurile slabe să devină puternice pentru [noi]“ (Eter 12:27). Pe măsură ce studiem şi cugetăm suntem îndreptăţite să primim îndemnurile Spiritului şi, pe măsură ce devenim mai atente la aceste îndemnuri, vom recunoaşte în fiecare zi lucrarea Domnului în vieţile noastre. Îl vom găsi, aşa cum a declarat Elder Neal A. Maxwell: „în detaliile din viaţa noastră“ („Becoming a Disciple“, Ensign, iunie 1996, p. 19). Şi când această recunoaştere vine, vom simţi pacea Sa şi vom recunoaşte că suntem cu adevărat îmbrăţişate în braţele dragostei Lui.

În ianuarie 2004, la întrunirea conducătorilor din întreaga lume, preşedintele Gordon B. Hinckley a sfătuit femeile din Biserică să „rămână puternice şi neclintite“ împotriva răului care creşte în lume („Standing Strong and Immovable“, Worldwide Leadership Training Meeting, 10 ian. 2004, p. 20). Dragi surori, de aceea trebuie să căutăm să cunoaştem şi să simţim dragostea Domnului în vieţile noastre. De aceea trebuie să ne amintim şi să preţuim clipele noastre când am simţit pacea Lui şi puterea pe care o aduce ea. Şi de aceea trebuie să facem cunoscute experienţele noastre de credinţă şi mărturia noastră copiilor noştri şi celor care nu au părinţi sau care nu au pe cineva care să-i iubească.

Familiile noastre au nevoie de pacea lui Dumnezeu în vieţile lor şi, dacă noi nu putem sau nu vrem să-L invităm pe Domnul în vieţile noastre, atunci familiile noastre vor deveni o reflecţie a propriilor noastre frământări. Femeilor li se cere să-şi hrănească familiile, dar noi, de asemenea, trebuie să fim ferme – trebuie să fim fundaţia fermă pe care să poată sta căminele noastre. Familiile noastre au nevoie să le dăruim pace, exact aşa cum Domnul ne dăruieşte pace nouă. Căminele noastre trebuie să fie locuri unde familiile noastre şi prietenii noştri să dorească să vină; unde toţi cei care intră să poată primi putere şi curaj pentru a întâmpina provocările vieţii într-o lume care devine tot mai ticăloasă. Copiii noştri trebuie să ne audă cum „vorbim despre Hristos,… ne bucurăm în Hristos,… [şi] predicăm despre Hristos“ (2 Nefi 25:26), astfel încât ei să poată şti ce sursă să caute pentru a primi pacea care „întrece orice pricepere“ (Filipeni 4:7).

Amintiţi-vă, dragi surori, invitaţia Salvatorului este clară, directă şi importantă pentru noi, ea este constantă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi… Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci… sarcina Mea este uşoară“ (Matei 11:28-30). Aceasta este promisiunea Domnului pentru mine şi pentru dumneavoastră.

Rugăciunea mea pentru fiecare dintre noi este ca noi să ne amintim momentele când Domnul ne-a dat pacea Lui şi ne-a îmbrăţişat în braţele dragostei Lui. Şi, la fel de important, dacă n-aţi simţit de ceva vreme acea dragoste, căutaţi s-o găsiţi şi s-o simţiţi în timp ce îndepliniţi sarcinile obişnuite din viaţa dumneavoastră. Când veţi face aceasta, peste zile, luni şi ani din viaţa dumneavoastră, amintirile acestei legături cu Domnul vor deveni daruri încântătoare ce pot fi deschise a doua oară – sau de mai multe ori – pentru a vă susţine când viaţa este dificilă.

„Vă dau pacea Mea“, promite Domnul, „Nu v-o dau cum o dă lumea“ (Ioan 14:27). Pace. Putere. Este ceea ce dorim şi ceea ce este posibil. Trebuie doar să ne întoarcem către braţele Sale întinse. În numele lui Isus Hristos, amin.