2006
Puterea de a răbda
Noiembrie 2006


Puterea de a răbda

Răbdarea poate fi considerată ca fiind virtutea cea mai importantă, care contribuie la creşterea şi întărirea virtuţilor asemănătoare ei, iertarea, toleranţa şi credinţa.

Cât de recunoscător sunt pentru scripturile din zilele din urmă despre virtuţile creştine de bază.

Cartea lui Mormon asigură o înţelegere clară a legăturii care există între răbdare şi caritate. Mormon, după ce scoate în evidenţă că, dacă un om „nu are caritate, atunci el este un nimic; de aceea el trebuie să aibă caritate“, numeşte, în continuare, cele 13 aspecte ale carităţii sau ale dragostei pure a lui Hristos. Cel mai interesant mi se pare faptul că 4 dintre cele 13 aspecte ale acestei virtuţi care „trebuie avută“ sunt legate de „răbdare“(vezi Moroni 7:44-45).

Primul, „caritatea suferă îndelung“. Despre aceasta este vorba, de fapt, când ne referim la caritate. „Caritatea nu este provocată cu uşurinţă“ este un alt aspect al acestei calităţi, precum este şi „caritatea suportă toate lucrurile“. Şi, în final, caritatea „rabdă toate lucrurile“ este, cu siguranţă, o expresie a răbdării (Moroni 7:45). Din aceste aspecte descrise este evident că, fără să avem răbdare care ne înfrumuseţează sufletul, vom fi lipsiţi în mod serios de un caracter asemănător cu al lui Hristos.

În Biblie, Iov întruchipează portretul clasic al răbdării. Având de înfruntat pierderea vastului său imperiu, inclusiv a copiilor lui, Iov a fost capabil, datorită credinţei lui neclintite, să proclame: „Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!“. În toate încercările şi durerea lui „Iov n-a păcătuit de loc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu“ (Iov 1:21-22).

Cât de des auzim suflete chinuite întrebând prosteşte: „Cum a putut Dumnezeu să-mi facă asta?“ când de fapt ar trebui să se roage ca să aibă puterea să „îndure“ şi să „rabde“ toate lucrurile.

Cel mai măreţ exemplu de răbdare din scripturi se găseşte în viaţa lui Isus Hristos. Lunga suferinţă, răbdarea şi îndurarea Sa sunt cel mai bine demonstrate în acea noapte chinuitoare în Ghetsimani, când El a rostit, în agonia Lui ispăşitoare: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“ (Matei 26:39). El, cu adevărat a suferit, a suportat şi a îndurat toate lucrurile.

În timp ce era răstignit pe cruce în locul numit Golgota, Hristos a continuat exemplul Său perfect de răbdare când a rostit cuvintele remarcabile: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“ (Luca 23:34).

Aceste exemple de răbdare au o importanţă mai mare pentru noi, când luăm în considerare sfatul provocator din 3 Nefi: „De aceea, ce fel de oameni trebuie să fiţi voi? Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu“ (3 Nefi 27:27).

Unele scripturi subliniază importanţa răbdării. Permiteţi-mi să menţionez câteva:

„… Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie“ (Iacov 1:19).

„Cu toate acestea, Domnul găseşte potrivit să pedepsească pe poporul Său; da, El a pus la încercare răbdarea şi credinţa lor“ (Mosia 23:21).

În Mosia, regele Beniamin ne-a învăţat că vom fi „prin firea [noastră] – un duşman al lui Dumnezeu“ până când nu vom da ascultare îndemnurilor Duhului Sfânt, prin răbdarea noastră şi prin alte virtuţi (vezi Mosia 3:19).

Joseph Smith a declarat: „Răbdarea este cerească…“ (History of the Church 6:427).

Este răbdarea importantă şi demnă de a fi luată în considerare şi de a fi preocuparea noastră? Cu siguranţă este, dacă am evita clasificarea ruşinoasă de „nimic“ folosită pentru a-i eticheta pe cei care nu posedă caritatea; este, dacă am dori să fim mai puţin un om – firesc, duşman al lui Dumnezeu; este, dacă am fi mai cereşti; este, dacă am căuta să devenim „asemănători lui Hristos“.

Omul firesc, nerăbdător, se referă la noi. Vedem aceste manifestări în reportajele de la ştiri despre părinţi izbucnind pe neaşteptate în crize de mânie, abuzând un copil, chiar până la moarte. Pe autostrăzile noastre, incidentele rutiere datorate nerăbdării sau furiei se soldează cu accidente violente şi uneori chiar fatale.

La un nivel mai puţin dramatic, dar mult mai obişnuit, se situează furia şi cuvintele grele rostite ca răspuns la o avansare anevoioasă a unei cozi la cumpărături, la solicitările fără sfârşit de vânzări prin telefon sau la încăpăţânarea cu care un copil răspunde la ordinele noastre. Vă sună cunoscut vreunele dintre acestea?

Din fericire, există întâmplări care rar sunt făcute cunoscute, dar sunt demne de luat în considerare, în care e vorba despre o mare răbdare. Recent, am participat la funeraliile unui prieten de-o viaţă. Fiul său a spus o frumoasă poveste despre răbdarea părintească. Când era tânăr, tatăl său avea un magazin unde se vindeau motociclete. Într-o zi, au primit un transport de motociclete noi, strălucitoare şi le-au aliniat pe toate în magazin. Băiatul a făcut ceea ce ar fi făcut orice băiat şi s-a urcat pe motocicleta care se afla cel mai aproape de el. Chiar a şi pornit motocicleta. Apoi, când a văzut că forţase prea mult nota, a sărit de pe motocicletă. Spre disperarea lui, felul în care a sărit a doborât prima motocicletă. Apoi, ca într-un joc de domino, toate celelalte motociclete s-au răsturnat, una după alta. Tatăl lui a auzit zgomotul şi s-a uitat din spatele glasvandului unde lucra. Zâmbind uşor, i-a spus: „Ei bine, fiule, ar fi bine să reparăm una şi s-o vindem, ca să le putem plăti pe celelalte“.

Cred că răspunsul prietenului meu este un exemplu perfect de răbdare părintească.

Ne putem gândi la răbdare ca la o virtute care atrage după ea altele, contribuind la creşterea şi întărirea virtuţilor asemănătoare ei, precum iertarea, toleranţa şi credinţa. Când Petru L-a întrebat pe Hristos de câte ori trebuie să-şi ierte fraţii, Hristos i-a răspuns: „Până la şaptezeci de ori câte şapte“, mai degrabă decât doar de şapte ori, cât se oferise Petru să ierte (Matei 18:21-22). A ierta de şaptezeci de ori câte şapte, cu siguranţă necesită o răbdare nemărginită.

Elder Neal A. Maxwell a legat răbdarea de credinţă când ne-a învăţat: „Răbdarea este strâns legată de credinţa în Tatăl nostru Ceresc. De fapt, când suntem nerăbdători în mod nejustificat, sugerăm că noi ştim ceea ce este cel mai bine – mai bine decât ştie Dumnezeu. Sau, cel puţin, afirmăm că programul nostru este mai bun decât al Lui („Patience“, Ensign, oct. 1980, p. 28).

Putem să creştem în credinţă doar dacă suntem doritori să aşteptăm răbdători ca scopurile şi tiparele lui Dumnezeu să se desfăşoare, în viaţa noastră, după programul şi la timpul Lui.

Dacă nerăbdarea este atât de firească, cum dezvoltăm virtutea divină a răbdării? Cum schimbăm comportamentul nostru de la cel de om firesc la cel de om care urmează exemplul răbdător, perfect al lui Isus Hristos?

În primul rând, trebuie să înţelegem că este necesar să facem aceasta, dacă dorim să ne bucurăm pe deplin de binecuvântările Evangheliei restaurate. O asemenea înţelegere ne poate motiva să:

  1. citim fiecare dintre scripturile despre răbdare indicate în Ghidul pentru scripturi şi, apoi, să medităm la exemplul de răbdare al lui Isus Hristos;

  2. ne evaluăm singuri pentru a afla unde ne aflăm pe scala răbdării. De cât de multă răbdare avem nevoie ca să ne dezvoltăm pentru a deveni mai asemănători lui Hristos? Acest proiect de autoevaluare este dificil de realizat. Am putea să ne rugăm soţul (soţia) sau alt membru al familiei să ne ajute;

  3. devenim atenţi la exemplele de răbdare şi de nerăbdare care apar în preajma noastră în fiecare zi. Trebuie să ne străduim să-i urmăm pe aceia pe care-i considerăm că sunt răbdători;

  4. ne reînnoim în fiecare zi angajamentul de a deveni mai răbdători şi să nu uităm să-i păstrăm pe membrii familiei, pe care i-am ales, implicaţi în proiectul nostru de dezvoltare a răbdării.

Sună ca ceva foarte greu de făcut, dar, pentru a îndeplini orice scop care merită, e nevoie de multă muncă. Iar depăşirea omului firesc şi străduinţa de a deveni mai asemănători lui Hristos în ceea ce priveşte răbdarea noastră este cel mai potrivit obiectiv. Mă rog să continuăm pe acest drum cu sârguinţă şi dedicare.

Mărturisesc că Isus este Hristosul, că El este capul acestei Bisericii, îndrumându-ne printr-un profet în viaţă şi binecuvântând fiecare efort al nostru de a deveni mai asemănători lui Hristos. Şi mărturisesc astfel în numele sfânt al lui Isus Hristos, amin.