Credinţă, slujire, statornicie

Cu 39 de ani în urmă, doi dintre misionarii Domnului au bătut la uşa familiei mele în Glasgow, Scoţia. Am fost adânc impresionaţi de isteţimea lor, de umilinţa lor şi de credinţa lor. Ori de câte ori erau în casa noastră, simţeam dragoste şi pace. Era un sentiment de bunătate pură.

Învăţăturile primite de la ei erau personale, sincere, familiare. Simţeam în mod natural că este adevărat. Câteva săptămâni mai târziu, am fost botezaţi şi confirmaţi şi am fost imediat primiţi cu prietenie şi bunăvoinţă de către membri şi conducători în noua noastră familie din Biserică.

Astfel a început o călătorie care a îmbogăţit şi a binecuvântat fiecare aspect al vieţii noastre, aducându-ne un sens profund, calm şi trainic al scopului şi al direcţiei. Cu speranţa că poate va fi folositor pentru acei membri care sunt noi în Biserică, voi împărtăşi astăzi doar trei principii fundamentale ale Evangheliei învăţate de-a lungul acestei călătorii.

În primul rând este credinţa în Isus Hristos care motivează şi care este o sursă de energie. O asemenea credinţă este ca oxigenul spiritual. Când permitem credinţei să se reverse liber în noi, ea trezeşte şi însufleţeşte sentimentele noastre spirituale. Ea insuflă viaţă în sufletele noastre.

Când credinţa se revarsă, noi devenim sensibili la armonizarea cu şoaptele Spiritului. Minţile noastre sunt luminate, pulsul nostru spiritual creşte, inimile noastre sunt impresionate.

Credinţa alimentează cu combustibil speranţa. Perspectiva noastră se schimbă; viziunea noastră devine mai clară. Începem să căutăm ceea ce este mai bun, nu ce este cel mai rău în viaţă şi la alţii. Noi dobândim un sentiment mai profund al scopului şi al importanţei vieţii. Disperarea face loc bucuriei.

O astfel de credinţă este un dar ceresc, dar el trebuie căutat şi cultivat. Aşa cum se aminteşte în Bible Dictionary, deseori, „credinţa se aprinde la auzirea mărturiei acelora care au credinţă“.¹ Credinţa este alimentată atunci când noi înşine dorim să credem. La fel ca toate celelalte virtuţi, credinţa se întăreşte când o exercităm; ea se întăreşte în timp ce trăim şi acţionăm ca şi cum credinţa noastră ar fi deja profundă. Credinţa este produsul dorinţei, încrederii şi supunerii drepte.

Acest lucru este arătat de exemplul tatălui regelui Lamoni, din Cartea lui Mormon, care, auzind mărturia lui Aaron, a dorit să creadă şi să acţioneze, astfel încât el a fost îndrumat să spună în rugăciune umilă: „Dacă este un Dumnezeu, şi dacă Tu eşti Dumnezeu, vrei Tu să Te faci cunoscut mie iar eu voi abandona toate păcatele mele pentru ca să Te pot cunoaşte pe Tine“.²

La fel ni se poate întâmpla şi nouă când ne îngăduim nouă înşine să fim impresionaţi de spiritul mărturiei, când ne exercităm credinţa, când dorim, când reflectăm, când căutăm – când cultivăm credinţa noastră.

În al doilea rând, când slujim, noi creştem. Preşedintele George Albert Smith ne-a învăţat: „Nu ceea ce primim îmbogăţeşte vieţile noastre, ci ceea ce dăm“.³

Slujirea lipsită de egoism este un antidot minunat pentru bolile care se revarsă din epidemia indulgenţei faţă de sine larg răspândită în lume. Unii oameni cresc înverşunaţi sau neliniştiţi când li se pare că nu li se dă suficientă atenţie deşi vieţile lor ar putea fi atât de îmbogăţite doar dacă ar da mai multă atenţie nevoilor celorlalţi.

Soluţia pentru a învinge indulgenţa faţă de sine constă în ajutorarea celor din jurul nostru să-şi rezolve problemele şi nu în manifestarea îngrijorării faţă de problemele noastre; de asemenea, să luăm asupra noastră poverilor celorlalţi chiar când noi înşine ne simţim doborâţi şi să ne implicăm şi să ajutăm în loc să ne plângem că suntem excluşi de la experienţele vieţii care ne aduc recompense.

Deschiderea sufletelor noastre pentru slujire ne ajută să depăşim grijile, preocupările şi problemele noastre. Când ne concentrăm energia noastră pe luarea poverilor altora, se întâmplă ceva miraculos. Propriile noastre poveri se micşorează. Devenim mai fericiţi. În viaţa noastră este mai multă esenţă.

În al treilea rând, condiţia de discipol nu garantează scutirea de greutăţile vieţii. Chiar dacă parcurgem drumul nostru cu grijă şi cu credinţă, de-a lungul cărării strâmte şi înguste, noi întâlnim obstacole şi provocări. Există zile, poate chiar luni şi ani, când viaţa este cu adevărat grea. Noi trecem prin partea noastră de adversităţi, de zbucium, de durere şi de mâhnire, care ne sunt destinate în mod corect – dar, uneori, partea noastră ni se pare mai mare decât ar trebui să fie.

Ce să facem când adversitatea ne loveşte? Există un singur lucru de făcut. Să rămânem fermi şi să îndurăm până la sfârşit. Rămâneţi neclintiţi, statornici şi fideli. Tragedia reală în încercările vieţii vine numai când le permitem să ne îndepărteze de la drumul adevărat.

În aceste momente de criză şi de provocări, unii aleg să abandoneze credinţa în momentul în care este cel mai necesar ca ea să fie îmbrăţişată. Rugăciunea este ignorată chiar în momentul în care trebuie intensificată. Virtutea este aruncată, fără grijă, la o parte, când este nevoie să fie preţuită. Dumnezeu este abandonat de prea mulţi oameni şi, totuşi, în mod greşit, ei se tem că El ne-a abandonat.

Adevărul este că singura noastră siguranţă, singura noastră protecţie; singura noastră speranţă este să ne menţinem strâns de ceea ce este bun. Când negurile întunericului se adună în jurul nostru, suntem pierduţi numai dacă noi vom căuta să ne îndepărtăm de bara de fier, care este cuvântul lui Dumnezeu.

Parabola Salvatorului despre omul înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă are putere întocmai, deoarece ilustrează faptul că omul înţelept a avut parte de încercările vieţii. A dat ploaia, au suflat vânturile, au venit şuvoaiele. Totuşi, el a supravieţuit acestor încercări, deoarece el clădise pe o temelie sigură şi, în mod hotărât, el a stat acolo când a venit furtuna.

În descrierea sa despre progresul unui pelerin sau al unui ucenic, John Bunyan a scris:

Apostolul Pavel i-a îndemnat pe coloseni „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o“.⁵

Oamenii din Corint au primit această puternică mărturie:

„Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu desnădăjduiţi;

prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi“.⁶

Ce face posibilă o asemenea perspectivă? Pavel ne dă răspunsul: „Căci Dumnezeu, care a zis: ’să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“.⁷

Mărturisesc că, dacă noi cultivăm credinţa noastră, creştem prin slujire şi stăm în mod ferm şi drept orice s-ar întâmpla, vom simţi dragostea Salvatorului. Noi înşine stăm în poziţia în care putem accesa mărimea şi profunzimea ispăşirii. Calitatea noastră de membru este transformată în cea de ucenic. Noi suntem întăriţi, purificaţi, reconfortaţi, vindecaţi din punct de vedere spiritual şi emoţional.

Despre aceasta mărturisesc, în numele lui Isus Hristos, amin.