Să ne apropiem mai mult El

Cu ani în urmă, tânăra noastră familie s-a mutat într-o casă aşezată în ceea ce era atunci cea mai nouă zonă unde se dezvolta comunitatea noastră, care permitea vederea munţilor de la răsărit. Într-o luni dimineaţa, tocmai când terminasem să mă îmbrac şi eram gata să mă reped la uşă ca să plec la serviciu, fiul nostru de şase ani, Craig, a intrat în cameră, de mână cu frăţiorul lui de patru ani, Andrew. Foarte hotărât, Craig s-a uitat în sus la mine şi a spus: „Tată, ieri la Societatea Primară, învăţătoarea mea ne-a spus că, dacă deţii preoţia, tu poţi să muţi munţii. I-am spus lui Andy, dar el nu mă crede. Tu deţii preoţia, nu-i aşa, tati?“ Apoi, răsucindu-şi corpul micuţ şi arătând afară, pe fereastră, s-a uitat înapoi la mine şi a spus: „Vezi munţii aceia de acolo? Arată-i lui, tati!“

Ce a urmat a fost o experienţă plăcută. Ce recunoscător eram pentru micuţii mei fii, care-şi începeau viaţa învăţând despre preoţie.

În timp ce Domnul i-a învăţat într-adevăr pe cei cărora le dăduse preoţia că, prin credinţă, pot muta munţii,¹ şi există exemple consemnate că aceasta s-a întâmplat,² speranţa mea este să aduc o mai mare înţelegere asupra acelui aspect al doctrinei preoţiei care mută persoanele mai aproape de Dumnezeu, acordându-le posibilitatea de a deveni asemănătoare Lui şi de a trăi veşnic în prezenţa Sa. Această doctrină îi priveşte atât pe fiii, cât şi pe fiicele lui Dumnezeu. Din acest motiv, mă rog ca ceea ce vă voi împărtăşi să fie de ajutor pentru toţi.

În 1832, îngerul Moroni îi apărea lui Joseph Smith şi cita câteva scripturi, inclusiv următoarea scriptură din Maleahi: „Iată, vă voi dezvălui preoţia, prin mâna lui Ilie, profetul“³. Această primă consemnare, înregistrată cu privire la preoţie în această dispensaţie, anticipa un proces care urma să devină cunoscut în decadele care veneau.

În 1829, Ioan Botezătorul restaura Preoţia aaronică,⁴ urmat la scurt timp după aceea de Petru, Iacov şi Ioan, care au restaurat preoţia lui Melhisedec.⁵

În 1836, Moise şi Elias au apărut şi au restaurat cheile pentru adunarea Israelului şi ale dispensaţiei Evangheliei lui Avraam,⁶ urmaţi de Ilie, restaurând cheile pecetluirii. Apoi, revelaţia se încheie cu Ilie spunându-i profetului Joseph: „De aceea, cheile acestei dispensaţii sunt încredinţate în mâinile voastre“.⁷

În 1841, cu toată puterea, oficiile şi cheile preoţiei restaurate pe pământ, Domnul îi sublinia profetului importanţa clădirii templelor, unde Domnul ar fi putut face valabile pentru copiii Lui rânduielile preoţiei, prin care fiii şi fiicele Sale urmau să fie pregătiţi pentru a se întoarce în prezenţa Sa.⁸

El a declarat: „Să fie construită această casă… pentru ca Eu să pot revela poporului Meu, în ea, rânduielile Mele.

Deoarece consider potrivit să revelez… lucruri care aparţin dispensaţiei plenitudinii timpurilor“.⁹

Mai devreme, în Kirtland, Domnul îl învăţase pe profetul Joseph despre jurământul şi legământul preoţiei, explicând condiţiile în care se realizează binecuvântările promise.¹⁰ În Navoo, înţelegerea a crescut în ceea ce priveşte scopul etern şi puterea preoţiei¹¹ pentru binecuvântarea tuturor copiilor Lui credincioşi, în această viaţă sau în viaţa viitoare.¹² În timp ce preoţia este dată fiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, fiicele Sale fac parte, de asemenea, din „poporul“ Său, căruia El îi revelează rânduielile preoţiei Sale. Iar binecuvântările promise, referitoare la „tot ceea ce are Tatăl“,¹³ sunt valabile atât pentru bărbaţii, cât şi pentru femeile care exercită credinţa în Isus Hristos, primesc rânduielile şi îndură cu credinţă până la sfârşit. „De aceea, puterea divinităţii se manifestă în rânduielile ei [ale Preoţiei lui Melhisedec].“¹⁴

Cea mai înaltă rânduială a templului este valabilă numai pentru un bărbat şi o femeie care sunt pecetluiţi unul cu altul, formând o familie eternă unită. Numai datorită acestui fapt şi datorită altor rânduieli ale preoţiei familiile de pe pământ vor fi binecuvântate.¹⁵ Această rânduială a pecetluirii este atât de importantă pentru scopurile Domnului, încât El a promis celor credincioşi, care nu sunt pecetluiţi în această viaţă, nu din cauză că ar fi făcut ceva greşit, că vor primi aceste binecuvântări în viaţa viitoare.¹⁶ Nici o altă doctrină din toate religiile nu confirmă mai bine dragostea egală a lui Dumnezeu atât pentru fiii Lui, cât şi pentru fiicele Sale.

Preoţia are, de asemenea, puterea de a schimba natura noastră. Aşa cum a scris Pavel: „Şi toţi aceia care sunt rânduiţi la această preoţie sunt făcuţi asemănători Fiului lui Dumnezeu“.¹⁷ Această asemănare nu este manifestată numai în rânduire şi în rânduială, ci, de asemenea, prin perfecţionarea inimilor persoanelor, ceva ce se întâmplă „în decursul timpului“,¹⁸ pe măsură ce „[se supun] chemărilor Spiritului Sfânt şi înlătură omul firesc“¹⁹. Când un bărbat este rânduit la Preoţia lui Melhisedec, el intră într-un „ordin“²⁰ în care poate fi purificat, slujind altora, în special propriei lui familii, şi binecuvântat cu tovărăşia constantă a Duhului Sfânt. ²¹

Domnul ne-a instruit pe toţi când ne-a învăţat că, pentru deţinătorii preoţiei, nedreptatea aduce sfârşitul puterii sau influenţei cereşti, în timp ce dreptatea le întăreşte. El a identificat calităţile care „lărgesc considerabil sufletul“, cum ar fi „convingere… răbdare îndelungată… bunătate… blândeţe… dragoste sinceră… blândeţe şi pură cunoaştere“.²² Apoi, El a adăugat aceste cuvinte instructive: „Inima ta să fie, de asemenea, plină de caritate faţă de toţi oamenii şi fraţii în credinţă şi virtutea să înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile tale; atunci, încrederea ta va creşte puternic în prezenţa lui Dumnezeu; şi doctrina preoţiei va cădea asupra sufletului tău ca roua din cer“.²³

Este semnificativ că, după ce ne invită să avem caritate faţă de „toţi oamenii“, Domnul adaugă expresia „şi fraţii în credinţă“. De ce? Nu sunt „fraţii în credinţă“ incluşi în „toţi oamenii“? Consideraţi implicaţiile pe care le aduce această expresie, care înseamnă, mai ales, „proprii voştri fraţi în credinţă“. Din nefericire, în Biserică sunt câţiva care manifestă o caritate mai mare faţă de cei care nu sunt membrii familiei decât faţă de propriile lor soţii şi copii, fraţi şi părinţi. Ei pot să arate bunătate prefăcută în public, în timp ce în particular încep şi încurajează certuri, umilindu-i pe cei faţă de care ar trebui să fie foarte aproape. Aceste lucruri nu ar trebui să se întâmple.

Domnul a vorbit apoi despre gânduri care sunt încununate – înfrumuseţate şi păzite – neîncetat prin virtute. Asemenea gânduri dispreţuiesc păcatul.²⁴ Ele permit discuţiilor noastre să fie „Da, da; Nu, nu,”²⁵ fără să ascundă viclenie sau înşelăciune. Ei văd binele şi potenţialul celorlalţi, fără să fie descurajaţi de imperfecţiunile lor inevitabile.

Versetul se încheie cu o frumoasă referire instructivă la un proces de rafinare. Pentru a înţelege mai bine cum se aplică aceste principii la rafinarea vieţilor noastre, să ne gândim la două pahare de apă, ambele arătând la fel privite din exterior, aşezate într-o cameră cu mare umiditate. După o perioadă de timp, apa începe să se condenseze pe unul dintre pahare, din cauza temperaturii diferite, datorate modului în care a fost pregătit, care nu era evidentă la început, în timp ce paharul celălalt rămâne uscat şi neafectat. Fără mijloace de constrângere, umiditatea este în stare să „curgă spre“²⁶ unul dintre pahare, adică aerul rece nu poate reţine vaporii de apă, care se condensează pe pahar, în timp ce celălalt pahar nu primeşte nimic. În mod similar, calităţile care lărgesc foarte mult sufletul, caritatea faţă de ceilalţi, în special faţă de familiile noastre, şi gândurile împodobite cu virtute ajustează temperaturile noastre spirituale pentru a permite doctrinei preoţiei să ne rafineze sufletele.

Aşa se face că preoţia, prin lucrările Spiritului, aduce persoanele mai aproape de Dumnezeu prin rânduire, rânduieli şi rafinare a naturii individuale, permiţând astfel copiilor lui Dumnezeu să aibă ocazia de a deveni ca El şi de a trăi veşnic în prezenţa Sa… o lucrare mai glorioasă decât mutarea munţilor.²⁷

Închei, alăturând rugăciunea mea lângă cea a lui Thomas Kelly, în cuvinte editate de Parley P. Pratt:

În numele lui Isus Hristos, amin.