Ce trainică temelie

Stimaţi fraţi şi surori, atât cei din sală, cât şi cei care ne urmăresc din întreaga lume, am nevoie de credinţa şi rugăciunile dumneavoastră acum când am misiunea şi privilegiul de a mă adresa dumneavoastră.

În anul 1959, la scurt timp după ce am început slujirea ca preşedinte al Misiunii canadiene, cu sediul la Toronto, Ontario, Canada, l-am cunoscut pe N. Eldon Tanner, un cunoscut canadian, care după numai câteva luni avea să fie chemat ca asistent al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, apoi în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli şi, apoi, consilier al unui număr de patru preşedinţi ai Bisericii.

În perioada în care l-am cunoscut, preşedintele Tanner era preşedinte al companiei Trans-Canada, Ltd. şi preşedinte al ţăruşului Calgary, Canada. El era cunoscut în Canada ca „Domnul Integritate“. În timpul primei întruniri, am discutat, printre alte subiecte, despre friguroasele ierni canadiene, în timpul cărora furtunile sunt puternice, temperaturile scad sub cota de îngheţ săptămâni întregi şi vânturile biciuitoare reduc şi mai mult acele temperaturi. L-am întrebat pe preşedintele Tanner cum se face că drumurile şi şoselele din Canada de Vest rămân practic intacte în timpul acelor ierni, asfaltul nu se crapă deloc sau foarte puţin, în timp ce suprafeţele drumurilor din zone în care iernile sunt mai puţin friguroase şi mai puţin aspre se fisurează, se sparg şi fac găuri.

El a spus: „Răspunsul stă în adâncimea bazei materialelor de pavat. Pentru ca drumurile să fie rezistente şi nefisurate, este necesar ca straturile fundaţiei să ajungă la o adâncime mare. Când fundaţiile nu au o adâncime corespunzătoare, suprafeţele nu pot rezista temperaturilor extreme“.

De-a lungul anilor, m-am gândit deseori la această discuţie şi la explicaţia preşedintelui Tanner, pentru că am recunoscut în cuvintele lui o aplicaţie profundă pentru vieţile noastre. Simplu spus, dacă nu avem o temelie adâncă pentru credinţă şi o mărturie solidă despre adevăr, ne-ar putea fi greu să rezistăm furtunilor puternice şi vânturilor înţepătoare ale durerilor care, inevitabil, bat asupra tuturor.

Viaţa muritoare este o perioadă de testare, o perioadă în care trebuie să ne dovedim demni pentru a ne întoarce în prezenţa Tatălui nostru Ceresc. Pentru a fi testaţi, trebuie să ne confruntăm cu provocări şi greutăţi. Acestea ne pot înfrânge rezistenţa şi suprafaţa sufletelor noastre ar putea crăpa şi s-ar putea fărâmiţa – cu alte cuvinte, dacă temelia credinţei noastre, mărturiile noastre despre adevăr nu sunt profund înrădăcinate în noi.

Noi ne putem bizui pe credinţa şi mărturia altora doar o perioadă de timp limitată. În cele din urmă, trebuie să avem propria temelie puternică şi adâncă, altfel nu vom putea rezista în faţa furtunilor vieţii, care vor veni. Aceste furtuni iau o varietate de forme. Ne putem confrunta cu supărarea şi suferinţa provocate de un copil rătăcit, care alege să nu mai urmeze calea care duce la adevărul etern, ci să meargă pe povârnişul alunecos al greşelii şi deziluziilor. Boala ne poate lovi pe noi sau pe o persoană dragă nouă, aducând suferinţă şi, uneori, moartea. Accidentele pot lăsa necruţătoare semne de aducere aminte sau pot lua viaţa. Moartea vine la cei vârstnici, care păşesc pe picioare nesigure. Chemările ei sunt auzite şi de cei care abia au ajuns la mijlocul călătoriei prin viaţă şi, deseori, ea reduce la tăcere şi râsetele copiilor mici.

Uneori, ni se pare că nu există nici o luminiţă la capătul tunelului, nici un răsărit care să năruie întunericul nopţii. Ne simţim înconjuraţi de durerea inimilor frânte, de dezamăgirea viselor distruse şi de disperarea speranţelor pierdute. Ne unim glasurile cu cel din vremurile biblice: „Nu este nici un leac alinător în Galaad?“ (Ieremia 8:22). Suntem înclinaţi să privim neşansele personale prin prisma distorsionată a pesimismului. Ne simţim abandonaţi, îndureraţi, singuri.

Cum putem clădi o temelie destul de puternică pentru a rezista unor astfel de vicisitudini ale vieţii? Cum ne putem păstra credinţa şi mărturia de care vom avea nevoie, pentru a putea avea bucuria promisă celor credincioşi? Este nevoie de un efort susţinut, permanent. Cei mai mulţi dintre noi trăiesc experienţa primirii inspiraţiei într-un mod atât de puternic, încât ochii ni se umplu de lacrimi şi sufletul de hotărârea de a rămâne veşnic credincioşi. Am auzit spunându-se: „Dacă aş putea păstra aceste sentimente pentru totdeauna, nu mi-ar fi niciodată greu să fac ce ar trebui să fac“. Aceste sentimente pot, totuşi, să dispară repede. Inspiraţia pe care o simţim în timpul sesiunilor acestei conferinţe se poate diminua şi risipi luni, când vom intra din nou în rutina muncii, a şcolii, a administrării caselor noastre şi a conducerii familiilor noastre. Acestea ne pot îndrepta uşor atenţia de la sacru la lumesc, de la ceea ce înalţă la ceea ce, dacă vom permite, ne va slăbi treptat mărturiile, temelia noastră puternică.

Desigur, noi nu trăim într-o lume în care să avem numai experienţe spirituale, dar ne putem întări temelia credinţei, mărturiile noastre despre adevăr, aşa încât să nu şovăim, să nu dăm greş. Cum am putea, vă întrebaţi, să dobândim în mod eficient şi să păstrăm temelia necesară pentru a supravieţui spiritual în lumea în care trăim?

Vă pot oferi trei principii îndrumătoare care să ne ajute în căutarea noastră.

Primul, întăriţi-vă temelia prin rugăciune. „Rugăciunea-i o dorinţă, / Spusă-n gând sau tare“ („Prayer Is the Soul’s Sincere Desire“, Hymns, nr. 145).

Când ne rugăm, să comunicăm cu adevărat cu Tatăl nostru din Cer. Este uşor să permitem rugăciunilor noastre să devină simple cuvinte repetate, fără vreun gând în spatele lor. Când ne vom aminti că, în spirit, fiecare dintre noi este, cu adevărat, o fiică sau un fiu al lui Dumnezeu, nu ne va fi greu să-L abordăm prin rugăciune. El ne cunoaşte; El ne iubeşte; El doreşte tot ce este mai bun pentru noi. Să ne rugăm cu sinceritate şi sens, oferind mulţumirile noastre şi solicitând acele lucruri de care simţim că avem nevoie. Trebuie să aşteptăm răspunsurile Lui, pentru a le putea recunoaşte când vin. Pe măsură ce vom face acest lucru, vom fi întăriţi şi binecuvântaţi. Vom ajunge să-L cunoaştem pe El şi ceea ce doreşte să facem cu viaţa noastră. Dacă Îl vom cunoaşte, dacă ne vom încrede în El, temelia credinţei noastre va fi întărită. Dacă vreunul dintre noi a fost încet în a asculta sfatul de a ne ruga întotdeauna, nu există un moment mai potrivit pentru a începe s-o facem decât acum. William Cowper a declarat: „Satana tremură când îl vede pe cel mai slab dintre sfinţi stând în genunchi“ (în William Neil, comp. Concise Dictionary of Religious Quotations [1974], p. 144).

Să nu neglijăm rugăciunile în familie. Acestea sunt un mijloc eficient de descurajare a păcatului şi, de aceea, cel mai benefic izvor de bucurie şi fericire. Vechea zicală este încă adevărată: „Familia care se roagă împreună, rămâne împreună“. Dacă vom da copiilor noştri un exemplu de rugăciune, îi vom ajuta, în acelaşi timp, să înceapă clădirea propriei temelii a credinţei şi mărturiei, de care vor avea nevoie pe parcursul întregii vieţi.

Al doilea principiu îndrumător: Să studiem scripturile şi să „[cugetăm] asupra [lor] zi şi noapte“, aşa cum ne-a sfătuit Domnul în cartea Iosua (1:8).

În anul 2005, sute de mii de sfinţi din zilele din urmă au acceptat provocarea preşedintelui Gordon B. Hinckley de a citi Cartea lui Mormon până la sfârşitul anului. Cred că, în luna decembrie 2005, s-a stabilit un record al tuturor timpurilor în ceea ce priveşte numărul de ore destinat răspunsului la această provocare. Am fost binecuvântaţi după ce ne-am îndeplinit însărcinarea; mărturiile noastre au fost întărite, cunoaşterea noastră a crescut. Vă îndemn şi mă îndemn să continuăm să citim şi să studiem scripturile, pentru ca să putem înţelege şi pune în practică în viaţa noastră învăţămintele pe care le găsim acolo. Îl parafrazez pe poetul James Phinney Baxter:

Studierea scripturilor în fiecare zi ne va întări, fără îndoială, temelia credinţei şi mărturia noastră despre adevăr.

Să ne amintim bucuria pe care a trăit-o Alma când, călătorind din ţara lui Ghedeon spre sud, către ţara lui Manti, i-a întâlnit pe fiii lui Mosia. Alma nu-i văzuse de ceva vreme şi s-a bucurat nespus să descopere că ei „încă mai erau fraţii lui în Domnul; da, şi ei se întăriseră în cunoaşterea adevărului; pentru că ei erau oameni cu bună înţelegere şi cercetaseră scripturile cu sârguinţă pentru ca să poată cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu“ (vezi Alma 17:1-2).

Fie ca şi noi să cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu şi să ne conducem vieţile în consecinţă.

Al treilea principiu îndrumător, util în a clădi o temelie puternică a credinţei şi mărturiei, implică slujirea.

Într-o dimineaţă, în timp ce conduceam spre birou, am trecut pe lângă o curăţătorie chimică ce avea o reclamă în fereastră. „Deservirea este cea care contează.“ Acea notă, pur şi simplu, nu-mi ieşea din minte. Dintr-o dată, am înţeles de ce. De fapt deservirea, adică slujirea, este cea care contează – slujirea Domnului.

În Cartea lui Mormon, citim despre nobilul rege Beniamin. Cu umilinţa sinceră a unui conducător inspirat, el a vorbit despre dorinţa sa de a-şi sluji poporul şi de a-şi conduce oamenii pe calea neprihănirii. El le-a declarat apoi:

„Iată, vă spun vouă că, din pricină că v-am spus că mi-am petrecut zilele în slujba voastră, eu nu doresc să mă laud, căci am fost numai în slujba lui Dumnezeu.

Şi iată, vă spun aceste lucruri ca voi să puteţi învăţa înţelepciune; ca voi să puteţi învăţa că atunci când sunteţi în slujba aproapelui, sunteţi numai în slujba Dumnezeului vostru“ (Mosia 2:16-17).

Aceasta este slujirea care contează, slujirea la care am fost chemaţi cu toţii: slujirea Domnului Isus Hristos.

De-a lungul căii vieţii, veţi observa că nu sunteţi singurul călător. Sunt alţii care au nevoie de ajutorul dumneavoastră. Sunt picioare ce trebuie susţinute, mâini ce trebuie strânse, minţi ce trebuie încurajate, inimi ce trebuie inspirate şi suflete ce trebuie salvate.

Cu treisprezece ani în urmă, am avut privilegiul de a da o binecuvântare unei frumoase domnişoare de 12 ani, Jami Palmer. Tocmai i se spusese că avea cancer şi era speriată şi confuză. Ulterior a suferit o operaţie şi a urmat un tratament chimic dureros. Astăzi nu mai suferă de cancer şi este o tânără frumoasă, strălucitoare, de 26 de ani, care a realizat multe în viaţa ei. Cu ceva timp în urmă, am aflat că cel mai întunecat ceas, în care întregul viitor se contura cenuşiu, a fost acela în care i s-a spus că piciorul, la care era localizat cancerul, avea să fie supus mai multor operaţii. O îndelung planificată excursie la munte cu clasa Tinerelor Fete, un urcuş spre Peştera Timpanogos – aflată în Munţii Wasatch, la aproximativ 40 de mile sud de Salt Lake City, Utah – era imposibilă, gândea ea. Jami le-a spus prietenelor ei că vor trebuie să plece în excursie fără ea. Sunt convins că glasul îi tremura şi inima îi era plină de dezamăgire. Dar celelalte tinere fete au replicat cu hotărâre: „Nu, Jami, vei merge cu noi!“.

„Dar nu pot să păşesc“, a venit răspunsul îndurerat.

„Atunci, Jami, te vom duce în braţe până în vârf!“ Şi aşa au făcut.

Astăzi, excursia este o amintire dar, în realitate, este mult mai mult. James Barrie, poetul scoţian, a declarat: „Dumnezeu ne dă amintiri, ca să avem ai lui iunie trandafiri, când decembrie al vieţii noastre ne aduce gheaţă sub priviri“ (parafrazare a lui James Barrie, în Laurence J. Peter, comp. Peter’s Quotations: Ideas for Our Time [1977], p. 335). Nici una dintre acele tinere fete nu va uita vreodată acea zi memorabilă, în care un Tată Ceresc iubitor a privit în jos cu un zâmbet de aprobare şi a fost încântat.

Când ne cheamă la lucrarea Sa, El ne invită să ne apropiem de El şi noi simţim Spiritul Său în viaţa noastră.

În timp ce clădim o temelie fermă pentru vieţile noastre, să ne amintim preţioasa Sa promisiune:

Fie ca fiecare dintre noi să devină demn de această binecuvântare, mă rog cu umilinţă, în numele lui Isus Hristos, amin.