Profeţi, iarăşi în ţară

La scurt timp după ce prietena noastră Carolyn Rasmus a venit la Brigham Young University, un grup dintre noii ei prieteni profesori a invitat-o să meargă cu ei într-o sâmbătă la o plimbare în munţii din jurul oraşului Provo. Carolyn nu era membră a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, dar se simţise foarte binevenită în noul ei grup de prieteni. Ea li s-a alăturat nerăbdătoare în această excursie.

La fel cum se înălţa soarele, urcau şi excursioniştii pe povârnişul de munte. După aceea, când s-a apropiat ora zece, grupul a început să caute locuri să se aşeze. Carolyn gândea: „E minunat. Cum de au ştiut că am nevoie de odihnă?“. Şi ea, de asemenea, a căutat un loc confortabil pentru a se întinde. Dar participanţii păreau neobişnuit de nerăbdători în legătură cu această pauză, unii dintre ei scoţându-şi creioane şi caiete, în timp ce unul căuta să prindă un post de radio.

Ce s-a întâmplat după aceea urma să fie un punct de cotitură pentru totdeauna în viaţa ei. Unul dintre prietenii ei a spus: „Carolyn, trebuie să-ţi explicăm ceva. Aceasta este prima sâmbătă din luna octombrie şi, pentru noi, aceasta nu înseamnă doar o vreme frumoasă şi frunziş strălucitor de toamnă, ci înseamnă, de asemenea, o conferinţă generală a Bisericii. În calitate de sfinţi din zilele din urmă, oriunde suntem şi orice facem, noi ne oprim şi ascultăm. Astfel, vom sta aici, printre stejari şi pini, vom privi la valea care se întinde mai jos şi îi vom asculta pe profeţii lui Dumnezeu timp de câteva ore“.

„Câteva ore!“ s-a gândit Carolyn. „Nu ştiam că încă mai sunt în viaţă profeţi ai lui Dumnezeu“, a spus ea, „şi cu siguranţă nu ştiam că erau două ore care să merite!“ Şi nu bănuia că urmau să se oprească din nou la ora două în acea după-amiază, timp de încă două ore şi că, după aceea, ei urmau să o invite să prindă postul de radio a doua zi, acasă, pentru o emisiune de încă patru ore.

Ei bine, puteţi ghici restul povestirii ei. Cu un exemplar legat în piele al scripturilor, oferit în dar de către studenţii ei, cu dragostea prietenilor şi a familiilor din episcopia sfinţilor din zilele din urmă, ea a început să ia parte la experienţe spirituale de care dorim să aibă parte toţi aceia care vin în lumina Evangheliei. Carolyn a fost botezată şi confirmată ca membră a Bisericii. Restul este, cum spun ei, istorie. Cu introducerea ei în conferinţa generală în acea zi, când stătea la înălţime, pe vârful muntelui, sora Rasmus văzuse împlinirea invitaţiei profetice a lui Isaia pentru ea personal: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului“.¹

Ajungem la sfârşitul unei alte conferinţe generale minunate. Am fost binecuvântaţi să ascultăm mesaje de la conducătorii noştri, inclusiv şi în special, preşedintele Gordon B. Hinckley, bărbatul pe care îl susţinem ca pe oracolul lui Dumnezeu pe pământ, profetul, văzătorul şi revelatorul nostru în viaţă. La fel cum au făcut profeţii în dispensaţiile de la Adam până în prezent, preşedintele Hinckley ne-a adunat, la figurativ, într-un fel de echivalent total al văii Adam-ondi-Ahman, ne-a iubit şi ne-a învăţat şi ne-a acordat binecuvântările lui.²

Cred că este corect să spun că rugăciunea tuturor fraţilor şi surorilor pe care au spus-o pentru noi când au vorbit în acest sfârşit de săptămână este ca această conferinţă generală să fie pentru noi tot atât de înălţătoare şi, dacă este necesar, să schimbe viaţa pentru fiecare dintre noi, la fel cum a fost pentru sora Rasmus şi pentru alte nenumărate mii de persoane care de două ori pe an răspund la îndemnul imnului nostru, „Veniţi, profetul s-ascultaţi, şi al Domnului cuvânt“.³

Exprimându-mi propria mărturie şi recunoştinţă pentru mesajele şi importanţa conferinţei generale, permiteţi-mi să vă prezint trei lucruri pe care aceste adunări bianuale le declară întregii lumi.

În primul rând, ele declară cu înflăcărare şi în mod clar că există, din nou, un profet în viaţă, pe pământ, care vorbeşte în numele Domnului. Şi câtă nevoie avem de asemenea îndrumare! Vremurile noastre sunt tulburi şi grele. Vedem războaie internaţionale şi dezastre naţionale. Toţi vecinii din jurul nostru se confruntă cu necazuri personale şi supărări în familie. Foarte mulţi oameni cunosc teama şi necazuri de tot felul. Aceasta ne aminteşte că, atunci când acele neguri ale întunericului i-au înconjurat pe cei care porniseră pe drumul din viziunea lui Lehi despre pomul vieţii, ele i-au înconjurat pe toţi participanţii – atât pe cei drepţi, cât şi pe cei nedrepţi, pe tineri împreună cu cei în vârstă, pe noii convertiţi şi, de asemenea, pe membrii mai experimentaţi. În acea alegorie, toţi înfruntă opoziţia şi suferinţa care rezultă din probleme mentale sau fizice şi numai bara de fier – cuvântul lui Dumnezeu – îi poate ajuta să le înfrunte în siguranţă. Noi toţi avem nevoie de acea bară de fier. Noi toţi avem nevoie de acel cuvânt. Nimeni nu este în siguranţă fără ea, deoarece, în absenţa ei, oricine poate „[să pornească] pe căi nepermise şi [să fie pierdut]“, aşa cum spune cronica.⁴ Cât de recunoscători suntem pentru că am auzit glasul lui Dumnezeu şi am simţit tăria acelei bare de fier în cadrul acestei conferinţe, în aceste ultime două zile.

Deseori, de-a lungul anilor, unele surse au sugerat că fraţii, în declaraţiile lor, sunt în afara realităţilor vieţii de astăzi, că nu cunosc problemele, că unele dintre practicile şi ideile lor sunt demodate şi nu sunt relevante pentru timpurile noastre.

Ca cel mai neînsemnat dintre cei care au fost susţinuţi de dumneavoastră pentru a mărturisi despre îndrumarea directă a acestei Biserici, eu spun cu toată pasiunea sufletului meu că niciodată în viaţa mea personală sau profesională nu m-am asociat cu nici un grup care să fie atât de bine informat, care să cunoască atât de profund problemele cu care ne confruntăm, care să studieze atât de serios trecutul, care să fie atât de deschis la tot ceea ce este nou şi care să considere cu atâta atenţie, cu prudenţă şi cu pioşenie orice altceva se întâmplă. Mărturisesc că înţelegerea pe care acest grup de oameni şi de femei o are despre problemele morale şi sociale o depăşeşte pe cea a oricărui instituţii de cercetare sau pe cea a oricărui grup de experţi, care se ocupă de probleme morale şi sociale comparabile, pe care le cunosc oriunde în lume. Îmi depun mărturia mea personală despre cât sunt de desăvârşiţi, despre cât de mult muncesc şi despre cât de umili trăiesc. Nu este o problemă neînsemnată pentru această Biserică aceea de a declara lumii existenţa profeţiei, a posibilităţii de a avea vizionari şi revelaţii, şi noi o declarăm. Este o lumină adevărată care străluceşte într-o lume întunecată şi ea străluceşte prin aceste conferinţe.

În al doilea rând, fiecare dintre aceste conferinţe este o chemare la fapte nu numai pentru noi, ci şi pentru ceilalţi din jurul nostru, pentru cei care fac parte din familia noastră şi sunt de credinţa noastră şi pentru cei care nu sunt. În această dimineaţă, preşedintele Hinckley ne-a amintit cu duioşie că aceasta este a 150-a aniversare a acelor companii de cărucioare, care, în timp ce Conferinţa Generală din octombrie 1856 era reunită, aici, în Valea Salt Lake, mergeau clătinându-se de-a lungul ultimilor kilometri din Nebraska şi urmau, în curând, să se împotmolească în zăpezile de netrecut din ţinutul înalt din Wyoming. El ne-a citat mesajul inspirat al preşedintelui Brigham Young adresat simplu sfinţilor la conferinţa generală: „Mergeţi şi aduceţi-i aici pe aceşti oameni de pe câmpii, acum“.⁵

La fel de sigur cum acea Conferinţă Generală din octombrie 1856 a fost salvarea celor în suferinţă, tot aşa este şi tema acestei conferinţe, a ultimei conferinţe şi a celei care va urma în primăvară. Această conferinţă nu se va confrunta cu furtuni de zăpadă şi cu înmormântări în pământ îngheţat, dar nevoile sunt încă aici –săracii şi cei istoviţi, cei descurajaţi şi cei deprimaţi, cei amărâţi, cei „porniţi pe căi nepermise“ pe care i-am menţionat mai devreme şi mulţi care „sunt împiedicaţi să găsească adevărul doar pentru că nu ştiu unde să-l găsească“.⁶ Ei sunt toţi afară, acolo, cu genunchi care se clatină, cu mâini obosite,⁷ şi cu condiţii grele care încep să crească. Ei pot fi salvaţi numai de către aceia care au mai mult, care ştiu mai mult şi care pot ajuta mai mult. Şi nu vă faceţi griji întrebând: „Unde sunt ei?“. Ei sunt oriunde, la dreapta şi la stânga noastră, în vecinătăţile noastre şi la locurile noastre de muncă, în fiecare comunitate şi ţinut, în fiecare naţiune din această lume. Luaţi vitele şi căruţele, încărcaţi-le cu dragostea dumneavoastră, cu mărturia dumneavoastră şi cu hrană spirituală şi după aceea, îndreptaţi-vă în orice direcţie. Domnul vă va conduce către cei care au nevoie, dacă veţi îmbrăţişa Evanghelia lui Isus Hristos care a fost predicată în această conferinţă. Deschideţi-vă inimile şi întindeţi mâna celor care sunt prinşi în capcanele secolului XXI, echivalente cu Martin’s Cove and Devil’s Gate, locuri în care au fost prinse companiile lui Willie şi ale lui Martin. Făcând astfel, noi onorăm rugămintea repetată a Învăţătorului pentru oaia pierdută, pentru leul de argint şi pentru sufletele pierdute.⁸

În al treile rând, o conferinţă generală a Bisericii este o declaraţie adresată întregii lumi, care afirmă că Isus este Hristosul, că El şi Tatăl Său, Dumnezeu şi Tatăl, i-au apărut băiatului Joseph Smith pentru împlinirea promisiunii din vechime, care spunea că Isus din Nazaret înviat va restaura din nou Biserica Sa pământ şi că din nou „va veni în acelaşi fel cum [acei sfinţi iudei L-au] văzut mergând la cer“.⁹ Această conferinţă şi fiecare conferinţă asemănătoare este o declaraţie a faptului că El a avut dorinţa să vină pe pământ în sărăcie şi în umilinţă, pentru a trece prin suferinţă şi respingere, dezamăgire şi moarte, pentru ca noi să fim salvaţi de o asemenea soartă pe parcurs ce viaţa noastră continuă, pentru că „prin rănile Lui suntem tămăduiţi“.¹⁰ Această conferinţă proclamă fiecărei naţiuni, fiecărui neam, fiecărei limbă şi fiecărui popor mesajul mesianic drăgăstos care spune că „în veac ţine îndurarea Lui“.¹¹

Tuturor care credeţi că sunteţi pierduţi sau fără speranţă, sau care gândiţi că aţi comis prea multe păcate serioase prea mult timp, fiecăruia dintre dumneavoastră care îşi face griji că s-a împotmolit undeva pe câmpiile îngheţate ale vieţii şi că i s-a rupt căruciorul, această conferinţă vă repetă cu glas tare refrenul lui Iehova: „ Mâna Lui este încă întinsă“.¹² „Eu Îmi voi întinde mâna către ele“ a spus El, „[şi chiar dacă ele] Mă vor tăgădui pe Mine, eu voi fi milos cu ele… dacă se vor pocăi şi vor veni la Mine: căci braţul Meu este întins cât este ziua de lungă, spune Domnul Dumnezeul oştirilor“.¹³ Mila Lui dăinuie veşnic şi mâna Lui este încă întinsă. Este dragostea pură a lui Hristos, caritatea care niciodată nu piere, acea compasiune care durează chiar dacă toate celelalte forţe dispar.¹⁴

Mărturisesc despre Isus, care este milos, care ne întinde mâna şi ne salvează, mărturisesc că aceasta este Biserica Lui mântuitoare bazată pe dragostea Lui mântuitoare, şi că, la fel cum au declarat cei din Cartea lui Mormon, „au venit profeţi printre popor, care au fost trimişi de către Domnul [să profetizeze]… [Da] iarăşi au venit profeţi în ţară“.¹⁵ Mărturisesc că preşedintele Gordon B. Hinckley este, din toate punctele de vedere, din cap până în picioare, un asemenea profet, a cărui viaţă şi glas le preţuim şi pentru care ne-am rugat atât de mult. El va încheia, acum, această adunare bianuală. Pentru o asemenea binecuvântare – şi toate aceste binecuvântări şi pentru multe altele – eu mulţumesc personal conferinţei generale, în numele lui Isus Hristos, amin.