Credinţa de a muta munţii

Dragi fraţi şi surori, în primul rând, daţi-mi voie să vă vorbesc despre un subiect ce mă priveşte personal.

Preşedintele Bisericii aparţine întregii Biserici. Nu trăieşte pentru sine. Misiunea lui este de a sluji.

După cum ştiţi cu toţii, sunt destul de înaintat în vârstă. În iunie am împlinit 96 de ani. Am aflat, din diferite surse, că se speculează destul de mult pe seama sănătăţii mele. Doresc să clarific lucrurile. Dacă mai rezist câteva luni, voi fi slujit la cea mai înaintată vârstă decât oricare alt preşedinte al Bisericii care a slujit înaintea mea. Nu spun acest lucru ca pe o laudă, ci, mai degrabă, cu recunoştinţă. În ianuarie am trecut printr-o operaţie dificilă. A fost o experienţă neplăcută, mai ales pentru cineva care nu fusese niciodată pacient într-un spital. După aceasta, întrebarea era dacă ar trebui sau nu să fac tratament. Am ales să-l fac. Doctorii au spus că rezultatele au fost miraculoase. Ştiu că rezultatele favorabile vin din multele dumneavoastră rugăciuni pe care le-aţi rostit pentru mine. Vă sunt profund recunoscător.

Domnul mi-a permis să trăiesc, deşi nu ştiu pentru cât timp. Dar indiferent de timp, eu voi continua să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-mi îndeplini datoria. Nu este deloc uşor să prezidezi asupra unei Biserici mari şi complexe. Prima Preşedinţie acordă atenţie fiecărui aspect. Nici o decizie majoră, nici o cheltuială de fonduri nu se face fără aprobarea ei. Presiunea şi responsabilităţile sunt foarte mari.

Dar vom continua atâta timp cât de mult vrea Domnul. La fel cum am spus în aprilie, noi suntem în mâinile Sale. Mă simt bine şi starea sănătăţii mele este destul de bună. Dar când timpul va veni ca cineva să urmeze după mine, tranziţia se va face cu uşurinţă, conform voinţei Aceluia căruia Îi aparţine această Biserică. Şi, astfel, mergem înainte cu credinţă – şi credinţa este subiectul despre care doresc să vorbesc în această dimineaţă.

Această Biserică a mers înainte încă de la începutul ei. Tăria profetului Joseph a fost credinţa.

Sunt recunoscător pentru credinţa pe care a avut-o şi care l-a îndreptat spre dumbravă pentru a se ruga. Sunt recunoscător pentru credinţa pe care a avut-o să traducă şi să publice Cartea lui Mormon. Sunt recunoscător că s-a îndreptat în rugăciune către Domnul şi că i s-a răspuns prin conferirea Preoţiei aaronice şi a Preoţiei lui Melhisedec. Sunt recunoscător pentru că a organizat Biserica şi a adus-o pe cursul ei cu credinţă. Sunt recunoscător pentru darul vieţii sale ca mărturie despre adevărul acestei lucrări.

Pentru Brigham Young, tăria dinamică din spatele tuturor lucrurilor pe care le-a făcut a fost, de asemenea, credinţa. Reflectez deseori la credinţa enormă pe care a arătat-o prin aducerea unui mare număr de oameni pentru a se stabili în valea Salt Lake. Ştia foarte puţin despre această zonă. O văzuse doar într-o viziune. Presupun că studiase puţinele informaţii care existau, dar nu ştia aproape nimic despre solul, apa sau climatul ei. Şi, totuşi, când a văzut-o pentru prima oară, a spus fără ezitare: „Acesta este locul“ (B. H. Roberts, A Comprehensive History of the Church, 3:224).

Şi la fel s-a întâmplat cu fiecare preşedinte al Bisericii. În faţa unei opoziţii teribile, ei au înaintat cu credinţă. Indiferent dacă era vorba de lăcuste care le distrugeau recoltele, de secetă sau de temperaturi de îngheţ în mijlocul primăverii sau de persecuţii din partea autorităţilor federale. Ori, mai recent, dacă a fost vorba de a oferi ajutor umanitar imediat victimelor de pe urma valului ucigător, a cutremurelor sau a inundaţiilor din diferite zone. Este acelaşi lucru. Rafturile magaziilor au fost golite. Milioane de dolari bani gheaţă au fost trimişi acelora aflaţi la nevoie şi, indiferent dacă ei erau sau nu membri ai Bisericii, totul a fost făcut cu bună-credinţă.

După cum ştiţi cu toţii, acesta este un important an aniversar în istoria Bisericii. Este cea de-a 150-a aniversare a sosirii companiilor de cărucioare Willie şi Martin şi ale companiilor de căruţe Hunt şi Hodgett care le-au însoţit.

S-a scris mult despre acest lucru şi nu-i nevoie să intru în detalii. Voi toţi cunoaşteţi povestea. Este suficient să spun că aceia care s-au pornit în lunga călătorie din Insulele Britanice până în valea marelui Salt Lake şi-au început călătoria cu credinţă. Ştiau foarte puţin sau nimic din ceea ce urma să li se întâmple. Dar au mers înainte. Şi-au început călătoria plini de mari aşteptări. Acea aşteptare i-a părăsit treptat în timp ce călătoreau spre vest. Când au început greoaia călătorie de-a lungul râului Platte şi, apoi, în sus pe valea râului Sweetwater, mâna necruţătoare a morţii i-a luat pe mulţi dintre ei. Mâncarea a trebuit să fie împărţită în raţii; le-au murit boii; căruţele s-au stricat; nu au avut locuinţe adecvate şi îmbrăcămintea nu a fost cea mai bună. Furtunile s-au dezlănţuit. Au căutat adăpost, dar nu au găsit. Viscolele au bătut din toate părţile. Literalmente au murit de foame. Mulţi au murit şi au fost îngropaţi în pământul îngheţat.

Din fericire, au fost ajunşi din urmă de Franklin D. Richards care venea din Anglia. Avea o căruţă uşoară trasă de cai şi putea călători mult mai repede. A sosit în această vale. Era toamnă. Era în timpul desfăşurării conferinţei generale. Când Brigham Young a primit veştile, s-a ridicat imediat în picioare în faţa congregaţiei şi a spus:

„Acum voi da cuvântul elderilor care se pot adresa astăzi şi pe durata întregii conferinţe. În această zi de octombrie 1856, mulţi dintre fraţii şi surorile noastre sunt pe câmpii împingând cărucioarele cu mâna şi, probabil, mulţi sunt la 700 de mile de locul acesta; ei trebuie să fie aduşi aici şi trebuie să le trimitem asistenţă. Subiectul cuvântărilor va fi despre modul în care să-i aducem aici! Vreau că fraţii care vor vorbi să înţeleagă că subiectul lor este legat de oamenii de pe câmpii şi că subiectul întregii comunităţi este să trimită pe cineva după ei şi să-i aducă aici înainte ca iarna să se instaleze…

N-am să aştept până mâine sau poimâine, ci am să fac apel azi la ajutorul episcopilor pentru a pregăti 60 de perechi rezistente de catâri şi 12 până la 15 căruţe. Nu vreau să trimit boi, vreau cai şi catâri rezistenţi. Îi putem găsi în această regiune şi trebuie să-i avem; de asemenea, 12 tone de făină şi 49 de oameni care să mâne căruţele,… 60 sau 65 de perechi rezistente de catâri sau cai cu harnaşament…

Vă spun – a zis el – că toată credinţa, religia sau profesarea religiei voastre nu va salva nici un suflet în împărăţia celestială a Dumnezeului nostru, până când nu veţi îndeplini exact aceste principii pe care vi le predau eu acum. Duceţi-vă şi aduceţi-i aici pe acei oameni care acum sunt pe câmpii şi ocupaţi-vă de acele lucruri pe care noi le numim trecătoare sau, altfel, credinţa voastră va fi zadarnică; predica pe care aţi auzit-o va fi în zadar pentru dumneavoastră şi veţi ajunge în iad, dacă nu faceţi lucrurile pe care vi le spunem“ (Deseret News, 15 octombrie 1856, 252).

Imediat au fost oferiţi catâri şi căruţe care erau în bune condiţii. A fost adusă făină din abundenţă. Au fost adunate repede îmbrăcăminte călduroasă şi aşternuturi. După o zi sau două, căruţele încărcate s-au pornit spre est prin zăpadă.

Când salvatorii au ajuns la sfinţii istoviţi, aceştia le-au fost ca nişte îngeri trimişi din cer. Oamenii au vărsat lacrimi de recunoştinţă. Cei care trăgeau cărucioarele după ei au fost urcaţi în căruţe pentru a putea călători mai repede către comunitatea din Salt Lake.

Cam două sute dintre ei au murit, dar o mie au fost salvaţi.

Printre aceia care au fost în această situaţie îngrozitoare pe câmpii s-a aflat şi străbunica soţiei mele. Făcea parte din compania de căruţe Hunt.

Astăzi, mormântul soţiei mele din cimitirul din Salt Lake City este îndreptat cu faţa spre mormântul străbunicii sale, Mary Penfold Goble care a murit în braţele fiicei sale, în timp ce intra în această vale pe 11 decembrie 1856. Ea a fost înmormântată în ziua următoare. În acea lungă călătorie îşi pierduse trei dintre copiii ei. Picioarele unei fiice care supravieţuise degeraseră foarte mult.

Ce poveste! Este presărată cu suferinţă, foame, frig şi moarte. Este plină de relatări despre râuri îngheţate peste care se trecea cu greu, viscole îngrozitoare, lungul şi greoiul urcuş pe creasta Munţilor Stâncoşi. Odată cu trecerea acestui an aniversar, poate că acest eveniment va fi, în mare măsură, uitat. Dar să sperăm că va fi povestit mereu pentru a aminti generaţiilor viitoare de suferinţele şi credinţa acelora care au trăit înainte de noi. Credinţa lor este moştenirea noastră. Credinţa lor este o aducere-aminte a preţului pe care l-au plătit pentru confortul de care noi ne bucurăm.

Dar credinţa nu este demonstrată doar prin mari fapte eroice, ca de pildă sosirea companiilor de cărucioare. Este, de asemenea, demonstrată prin fapte mici, dar importante. Daţi-mi voie să vă vorbesc despre o astfel de faptă.

Acum aproximativ 120 de ani, când templul din Manti, Utah, era în construcţie, George Paxman lucra în calitate de tâmplar la finisaj. El şi tânăra lui soţie, Martha, aveau un copil şi se pregăteau de venirea altuia.

În timp ce fixau una din uşile grele din partea de vest a templului, George a făcut o hernie strangulată. Avea dureri insuportabile. Martha l-a aşezat într-o căruţă şi l-a dus în oraşul Nefi, iar acolo l-a urcat în tren şi s-a dus cu el în Provo. El a murit acolo şi ea, refuzând să se căsătorească din nou, a rămas văduvă timp de 62 de ani, întreţinându-se singură.

Acum, daţi-mi voie să deviez de la subiect pentru a vă spune că atunci când m-am logodit cu soţia mea, i-am dăruit un inel. Când ne-am căsătorit, i-am dăruit o verighetă din aur. Mulţi ani de zile le-a purtat pe amândouă. Apoi, într-o zi, am observat că îşi dăduse inelul jos de pe deget şi purta doar această verighetă din aur. Aparţinuse bunicii sale. Verigheta îi fusese dată de către soţul ei, George. Era singurul lucru care-i mai rămăsese. Într-o zi de primăvară, Martha făcea curat prin casă. Şi-a scos afară toată mobila pentru a face curăţenie generală. În timp ce peria salteaua, a privit în jos şi a observat că verigheta dispăruse. S-a uitat peste tot cu mare atenţie. Era singura amintire rămasă de la iubitul ei soţ. A dat cu mâna prin paiele periei, dar nu a putut-o găsi. I-au dat lacrimile. A îngenuncheat şi s-a rugat ca Domnul să o ajute să găsească verigheta. Când şi-a deschis ochii, a privit în jos şi era acolo.

Acum o ţin în mână. Este prea mică că s-o puteţi vedea cu toţii. Este aur de 18 carate, vechi, zgâriat şi îndoit. Dar reprezintă credinţă, acea credinţă a unei văduve care s-a rugat Domnului în momentele ei de necaz. O astfel de credinţă este un izvor de activitate. Este rădăcina speranţei şi a încrederii. Aceasta este credinţa simplă de care cu toţii avem mare nevoie.

În ritmul continuu al acestei cauze măreţe, credinţa crescândă este lucrul de care avem cel mai mult nevoie. Fără ea, lucrarea ar stagna. Cu ea, nimeni nu poate opri progresul acestei cauze.

Salvatorul a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ’Mută-te de aici colo’ şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă“ (Matei 17: 20).

Alma i-a spus fiului său, Helaman: „Predică-le lor pocăinţă şi credinţă în Domnul Isus Hristos; învaţă-i pe ei să se umilească şi să fie blajini şi umili în inimile lor; învaţă-i pe ei să reziste la orice ispită a diavolului, cu credinţă în Domnul Isus Hristos“ (Alma 37:33).

Fie ca Domnul să ne binecuvânteze cu credinţă în măreaţa lucrare din care facem parte cu toţii. Fie ca credinţa să fie o lampă care ne conduce în noapte prin lumina ei. Fie ca, ziua, ea să meargă înaintea noastră ca un stâlp de nor.

Pentru aceasta mă rog în numele sfânt şi sacru al Aceluia care este tăria credinţei noastre, chiar Domnul Isus Hristos, amin.